Treapta a noua – UNATC – Arte dell’Anima

Treapta a noua
Regie: Mihaela Betiu
Scenografie: Mihaela Popescu
Distributie:
Johana: Carla Mihai / Bianca Oprea
Melissa: Cezara Munteanu / Gloria Melu/ Roxana Vaduva
Eleanor: Ioana Nicolae/ Ioana Vasile / Corina Bunghez
Tracy: Andreea Mera
Locatie: Teatrul Arte dell’Anima, productie UNATC

Treapta a noua – Opinie LaTeatru.EU

 

Eu nu am inteles niciodata si nu voi intelege in veci nevoia unor oameni de a fi alaturi de o persoana care are nevoie de ajutor. Placerea bolnava de a vrea sa ajuti pe cineva, dar nu cu scopul de a o ajuta, de a-i face bine, ci cu scopul de a-ti face tie bine. Nu te simti bine cand constati ca acea persoana nu mai are nevoie de ajutor ci, dimpotriva, ti-ai dori ca ea sa aiba in continuare nevoei de ajutor. Ti-ai dori ca ea sa fie dependenta de tine.

Prima oara vazusem asta in filmul Ana Mon Amour. Mi-a atras atentia cineva, mi-a explicat filmul astfel, eu refuzam sa inteleg. Refuzam sa accept ca exista oameni care gandesc asa.

Apoi am vazut spectacolul acesta, Treapta a noua, unde s-a afirmat chestia asta in mod direct.

Ulterior, am avut o discutie cu un amic, care a confirmat si el asta. Si el este intr-o situatie asemanatoare si gandeste fix la fel. Este cu cineva cu probleme si ii place situatia. Nu stiu daca la el este intr-atat de grav incat l-ar deranja daca persoana de langa el nu ar mai avea probleme. Dar tind sa cred ca chestiunea se agraveaza pe masura trecerii timpului.

Sa revenim la spectacol: o mama alcoolica isi revede fiica dupa 6 ani. Intre timp lucrurile nu mai erau la fel: ea, mama, se lasase de alcool si dorea sa-si ceara scuze, voia sa faca cumva sa fie iertata. Fostul ei sot se recasatorise, noua sotie devenind (destul de) apropiata de fiica vitrega. Fiica vitrega crescuse, ajungand acum adolescenta.

Cu riscul de a face un pic de spoiler, trebuie sa va spun partea care m-a socat. Care m-a dat peste cap. Si pe care pana acum putin timp o consideram imposibila.

Asadar, cand era mica, fiica avea grija de mama sa care era aproape tot timpul beata ori mahmura. Intr-un final mama pleaca de acasa si nu se mai intoarce. Ea a crezut ca facand asta isi scuteste familia de probleme. Dupa discutii aprinse, fiica, plangand, o intreaba: Nu poti face cumva sa fie ca inainte? 

Ea, fiica, nu era traumatizata de faptul ca trebuise sa aiba grija de mama betiva. Dimpotriva, se simtea bine. Se simtea utila. Devenise dependenta de chestia asta. Mila fata de mama? Era fix ce aflasem eu, candva, in facultate: de multe ori, altruismul inseamna sa faci o fapta buna pentru tine. Ajuti un cersetor nu pentru ca vrei sa se simta el bine, ci pentru ca vrei tu sa te simti bine. Pentru tine faci acea fapta. Nu pentru el. Pentru tine. Fix asa este si aici.

Si, socant, aflu ca nu sunt doar povesti, nu este doar imaginatia bolnava a vreunui dramaturg ori scenarist de film, ci oameni de genul acesta chiar exista. Credeti-ma, sunt persoane catalogate medical, psihiatric, bolnave, pe care imi vine mai usor sa le inteleg.

Altfel, un spectacol jucat de studentii de la UNATC, foarte bine interpretat (in special mama si fiica; cand am vazut eu spectacolul, in 12 mai, Carla Mihai era Johana, mama, iar Gloria Melu era Melissa, fiica). Roluri grele, duse bine la capat. Felicitari tuturor celor implicati in proiect.

Treapta a noua este, intai si intai, un text foarte misto. Este jucat foarte bine de niste tineri actori, viitoare sperante. Insa, indiferent de distributie, mergeti sa vedeti orice adaptare gasiti a acestui text. Veti ramane cu siguranta socati. Salutari TEATRALE tuturor!

Lasă un răspuns