Adio domnule Haffmann – TNB

Adio domnule Haffmann de Jean-Philippe Daguerre
Traducere: Vlad Russo
Regie: Felix Alexa
Lighting design: Felix Alexa
Ilustratie muzicala: Felix Alexa
Scenografie: Andrada Chiriac
Regia tehnica: Laurentiu Andronescu, Costi Lupsa
Distributie:
Pierre Vigneau: Alexandru Potocean
Joseph Haffmann: Richard Bovnoczki
Isabelle Vigneau: Alexandra Salceanu
Suzanne Abetz: Emilia Popescu
Otto Abetz: Andrei Finti
Vazut la Sala Pictura a Teatrului National din Bucuresti

Adio domnule Haffman – Opinie LaTeatru.EU

O poveste din Parisul aflat sub ocupatie nazista, Adio domnule Haffmann este o piesa ce s-a jucat cu succes pe scene franceze, obtinand mai multe premii nationale in tara natala, in frunte cu premiul Moliere, cea mai inalta distinctie teatrala franceza.

Avem de-a face cu povestea de prietenie dusa la extrem dintre un bogatas evreu, proprietar al unui atelier de bijuterii, Joseph, si angajatul sau francez, un catolic extrem de priceput in meseria sa, de bijutier. Vazand ca nazistii confiscau averile evreilor, Joseph ii cedeaza intregul atelier lui Pierre, urmand ca Pierre si sotia lui sa si locuiasca acolo. Joseph, proprietarul de drept al imobilului, locuieste in subsolul acestuia.

Vad ca multi promoveaza acest spectacol (ca si piesa in sine, textul original frantuzesc) bazandu-se pe un tablou celebru de Henri Matisse, tablou pierdut in timpul razboiului (confiscat de nazisti), gasit dupa 70 de ani aproape din greseala la un colectionar neamt care-l scosese la licitatie.

Personal, mai important decat acel tablou si povestea lui din spectacol mi se pare trio-ul format din Pierre, Joseph si Isabelle. Pe scurt de tot, fara sa fie spoiler (sau, ma rog, fara sa-l consider ca atare), Pierre era impotent, drept urmare ii roaga pe Joseph si Isabelle sa faca un copil pe care sa-l creasca el, ca pe propriul fiu. Practic, pe langa legatura juridica, Joseph ii cedeaza (temporar?) lui Pierre intreaga avere, mai exista si una personala, afectiva, una ce se petrece LA SUGESTIA lui Pierre.

Desi sunt multe alte probleme care se pun de-a lungul spectacolului, mie aceasta mi-a ramas in cap. Pe de-o parte, ma intreb daca eu vreodata as accepta acest lucru, indiferent de care parte a baricadei as fi: as accepta sa fac un copil cu cineva, fara ca eu sa fiu recunoscut drept tata? as accepta ca nevasta sa faca un copil cu altul pentru ca eu sunt impotent? Si, mai ales, in ce relatie as fi eu cu celalalt membru al trio-ului? Delia zice in celebrul ei cantec “nu accept geometrie in iubire”. In acest spectacol, sotul nu doar ca acceptat geometria, ci chiar a initiat-o.

Da, poate sunt cinic, in acel spectacol se vorbea despre moarte, despre nazism, despre furtul unei opere de arta, iar eu ma gandesc la triunghiul amoros total atipic. Cu siguranta daca as fi trait acele vremuri aceea ar fi fost ultima mea grija. Sau poate, cine stie, chiar si atunci as fi fost la fel de defect.

Trebuie sa spun cateva cuvinte si despre interpretari si regie. Despre interpretari am numai cuvinte de lauda, cu o singura exceptie. Actorii care ies in evidenta sunt Richard Bovnoczki (in rolul evreului Joseph) si Andrei Finti (in rolul lui Otto Abetz). Despre acesta din urma trebuie sa spun ca este un obisnuit al scenei Teatrului Evreiesc de Stat. Nu stiu daca are origini evreiesti, insa mi se pare o idee inspirata sa alegi in distributie si un actor de acolo, de la teatrului unde se joaca cel mai des spectacole care abordeaza problema evreiasca.

Spuneam, insa, despre o exceptie: aceasta este Emilia Popescu. Mi s-a parut un rol prea negativ, o frantuzoaica mult prea vulgara, prea antipatica, prea rea. Daca despre toate celelalte personaje putem spune ca au si calitati, si defecte, chiar si despre Otto Abetz, in cazul ei putem spune ca este plina de defecte. Nu stiu daca problema este de interpretare ori este o problema a rolului in sine.

Iar legat de regie, am o singura problema, o combin cu o problema care deriva din text, caci cele 2 probleme combinate duc la spulberarea suspansului in momentul culminant. Exista un moment, la finalul spectacolului, in care stii exact ce urmeaza, stii exact ca urmatoarea replica este exact titlul spectacolului. Nu doar ca titlul iti spune asta din start, dar momentul in cauza mai este si pregatit minutios. Personajele fac in asa fel incat sa te anunte cu 2-3 minute inainte ce urmeaza sa se intample. Desi pana atunci a fost un spectacol cinematografic, suspansul a fost bine dozat, iar personajele au fost bine interpretate (cu acea exceptie care, cumva, confirma regula), finalul este cumva atipic, anti-Hollywoodian. In loc sa te socheze cu twist-ul, cu surpriza care ar trebui sa te dea pe spate, ei ti-o soptesc si ti-o sugereaza de nu mai ai cum sa fii surprins.

Evident, este si o problema personala, eu sunt obisnuit cu filme si carti pline de suspans, cu thrillere unde twist-ul ma da deseori pe spate, deci daca voi veti merge sa vedeti spectacolul Adio domnule Haffmann nu veti fi la fel de vehementi in privinta finalului.

Per total, Adio domnule Haffmann este un spectacol excelent, cu interpretari solide si cu o regie corecta. Este un spectacol atat de cinematografic incat chiar incerc sa-mi imaginez ce actori romani ori americani s-ar potrivi pentru aceste roluri. Un regizor bun si o usoara modificare de scenariu ar putea duce la un film memorabil. Unul, evident, cu un final usor modificat.