Aerul ca un pepene rosu
de Mihai Ignat
Regia: Lorena Zabrauteanu
Scenografia: Maria Nicola
Muzica originala: George Pandrea
Foto afis: Vlad Basarab
Grafica: Bianca Doba
Distributie:
Iulia Popescu
Alexandru Pribeagu
Aerul ca un pepene rosu – spectacol vazut pe data de 28 iunie 2025 la Teatrul Dramaturgilor Romani
Aerul ca un pepene rosu – Opinie LaTeatru.EU
Am scris in mai multe randuri parerea mea despre one-man show-uri, respectiv one-woman show-uri. Am tot spus ca, din punctul meu de vedere, one-woman show-urile sunt mai triste decat echivalentele lor masculine. Ca la show-urile masculine avem mai multa comedie, mai multa autoironie, in timp ce la cele feminine avem multe lacrimi, multa drama, mult prea multe lamentari.
Mi s-a reprosat ca sunt misogin, insensibil, ca nu empatizez cu dramele femeilor, ca poate femeile sunt mai fericite, ca din ce am spus eu se intelege ca barbatii ar avea mai mult umor. Ceea ce NU am intentionat, nu m-am gandit nicio secunda la asa ceva.
Eu mi-as dori sa vad un one-woman show vesel, plin de voie-buna.
Altfel, in ambele cazuri vorbim despre un tip de spectacol care scoate tot ce e mai bun din actor/actrita. Este un fel de examen de licenta, un critic de teatru imi spunea ca isi poate spune opinia despre un actor abia dupa ce vede un show in care presteaza singur pe scena.
Cand am spus toate cele de mai sus nu m-am gandit ca cineva ar putea gandi un spectacol care sa cuprinda un one-woman show si un one-man show. Aerul ca un pepene rosu fix asta este, parand a fi gandit sa ma contrazica pe mine, sa-mi arate ca de fapt nu e nicio diferenta intre show-urile feminine si cele masculine.
Aerul ca un pepene rosu este de fapt juxtapunerea pieselor “Voiam doar sa tip” si “Mi-e frica”, ambele scrise de Mihai Ignat. In ambele piese, personajul principal (o femeie, respectiv un barbat) nu are nume, devenind practic FEMEIA, respectiv BARBATUL generic/a din comunism. In prima parte, vedem femeia care vrea sa se revolte, sa tipe, impotriva stereotipurilor care o indeamna sa fie o gospodina si o mama. Discursul ei se incheie emblematic: “[…] Am incercat sa tip. Am vrut sa tip. […] Sunt un om normal. Nu se face. Desi-mi venea sa tip. Imi venea […] sa va sparg timpanele. Pentru ca nu-i vorba despre mine, dobitoci sinistri!”
Aici fac o mica paranteza si spun ca in comunism femeile traiau intr-un mare paradox: desi comunismul le indemna sa fie mame, le incuraja sa fie gospodine, iar societatea comunista ori pre-comunista, le dorea “casnice”, sistemul socialist este cel care le-a emancipat, le-a dus de la sat la oras, le-a dat locuri de munca si mai ales le-a dat drept de vot. Romania a fost printre primele state care a permis femeilor sa voteze (chiar daca votul era intr-un simulacru de democratie; ori poate tocmai de asta).
Ajung acum la partea a doua, acel one-man show, in care un barbat, si el stereotipic, fara nume, se revolta impotriva tatalui sau. Care tata “l-a batut doar de 2 ori”, care doar il ameninta, care-l speria. Cam aceea era atmosfera generala, cam asa se cresteau copiii in acea perioada.
Ce este interesant la aceasta montare este faptul ca desi avem un one-woman show, respectiv un one-man show, “in cadru” apar de fiecare data ambii actori. Chiar va invit sa-l urmariti pe celalalt, sa vedeti cum se comporta actorul care nu vorbeste, cel care NU este in prim-plan. Este un exercitiu interesant, pe care-l fac des atunci cand REVAD un spectacol.
Desi de obicei nu observ decorul, de multe ori chiar nu bag de seama anumite detalii, de aceasta data mi-au sarit in ochi “bibelourile”. Mi se pare ca sunt emblea perioadei comuniste, sunt cel mai reprezentativ element de decor al acelei perioade. Evident, impreuna cu tot ce simbolizeaza ele.
Nu stiu daca in alte tari comuniste erau la fel de prezente in case, insa in Romania bibelou = comunism. Acum, ca bibelourile erau balerine si nu altceva mi se pare mai putin important. Cel putin pentru mine.
Acum sa va vorbesc foarte pe scurt despre “nebunia” mea de a sta in primul rand la teatru. Voi reveni asupra ideii intr-un articol distinct. Pe scurt de tot, la spectacolul Aerul ca un pepene rosu intrarea a fost libera, spectatorii s-au asezat unde au dorit. Pe randul 1 m-am asezat doar eu, chiar daca in marginea randului. M-am mirat ca nimeni altcineva n-a dorit randul 1. Insa apoi m-am simtit bine, special: ma simteam privilegiat. Ma simteam cel mai important dintre spectatori. Ma simteam acolo, in poveste, ma simteam in acea perioada, pe care am trait-o efectiv doar 3 ani (sunt nascut in noiembrie 1986).
Faptul ca nu era nimeni altcineva pe randul 1 poate insemna si faptul ca oamenii au vrut sa pastreze distanta de acea perioada. Au vrut s-o priveasca din departare, detasat. Sau poate sunt eu prea scrupulos, gandesc prea in amanunt.
Mergeti sa vedeti Aerul ca un pepene rosu, spectacol care inteleg ca s-a jucat in multe sali, in multe orase. Eu l-am vazut la Teatrul Dramaturgilor Romani, loc unde consider ca se potrivea perfect in peisaj.