Anul disparut 1989 – Teatrul Mic – FEST-FDR 2016

Anul disparut 1989 de Peca Stefan
Distributie: Gheorghe Visu, Maria Ploaie, Mihaela Radescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamtu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei
Regia: Ana Margineanu
Scenografia: Anda Pop
Coregrafia: Andreea Duta
Video Design: Cinty Ionescu
Locatia: Teatrul Mic, vazut la FEST-FDR 2016 (in Sala Mare din cadrul Teatrului National Mihai Eminescu din Timisoara)

Anul disparut 1989 – Opinie LaTeatru.EU

V-am spus cat de mult imi plac spectacolele la care publicul spectator este parte a spectacolului? V-am spus cat de mult apreciez cand au sunt parte a spectacolului? Pot sa va spun cu ochii inchisi la ce spectacole am fost invitat pe scena. Pot spune si ce am fost pus sa fac, pot sa-mi amintesc si actorii alaturi de care am fost pe scena (nu stiu daca toti, dar cei care m-au luat efectiv din public da). In viitor sper ca numarul acestor spectacole sa fie atat de mare incat memoria mea sa fie pusa la grea incercare.

Acum, trebuie sa va spun regula si exceptia in legatura cu implicarea actorilor. Asadar, regula spune ca, in general, chestiunea asta se intampla la teatrele private. In Bucuresti am urcat pe scena teatrului Godot si pe scena Teatrului de pe Lipscani (sala mica, Muse). Urcat pe scena e un termen relativ, pentru ca uneori scena este la acelasi nivel cu publicul. Ma rog, nu tot timpul, depinde de locatie.

Exista, insa, si spectacole de stat unde urci pe scena. Spectacole in teatrele clasice, mari, legendare (cu sau fara ghilimele), unde noii regizori aleg sa interactioneze direct cu publicul.

Si, nu stiu cum sa va zic, dar emotiile atunci cand ajungi pe scena unui teatru de traditie sunt enorme. Adica ai emotii oricum, chiar si cand pasesti pe scena unui teatru abia infiintat. Va dati seama ce emotii am avut pasind pe scena Salii Mari a Teatrului National din Timisoara?

Acum sa ajungem la al doilea subiect al articolului: anul 1989. Personal, aveam 3 ani (sunt nascut in noiembrie 86). Se spune ca psihologic amintiri nu ai decat de la 3 ani. Din anul 89 nu am efectiv nicio amintire. Nu stiu cum arata casa, nu stiu ce se intampla. Parintii mei isi aduc aminte, rudele mele mai in varsta da. Eu nu-mi aduc aminte nimic, absolut nimic, chiar daca ulterior am vazut si revazut de atatea ori imaginile de la revolutie. Sa stiti ca este o senzatie ciudata: stiu acele imagini, stiu transmisiunea televiziunii publice, stiu celebrul Alo, Alo al dictatorului, insa nu pentru ca le-am vazut live, ci pentru ca le-am vazut ulterior. Totusi, eram nascut atunci, multi dintre oamenii aia inca mai traiesc si, cumva, unii dintre ei inca ne mai influenteaza vietile.

Acum, tot ca o intoarcere in trecut, nu stiu ce fel de elevi ori studenti ati fost/sunteti voi, dar eu mi-am pus de multe ori problema Cum ar fi fost daca n-ar fi venit revolutia? La liceu nu stiu cum ar fi fost, dar facultatea, in sine, nu ar fi fost la fel. Intai si intai, nu as fi facut sociologia (facultate burgheza si imperialista), ci as fi facut, ca tot barbatul, o politehnica sanatoasa. Daca nu m-ar fi dus capul sa intru la alea de top, probabil as fi ramas cu metalurgie neferoasa (am inteles ca aia era cea mai slab cotata). Habar n-am ce se alegea de mine, habar n-am in ce fabrica as fi fost repartizat, dar stiu SIGUR un lucru: nu as fi avut blog/uri. Internetul este un element disturbator, care pune in pericol idealurile socialiste ale patriei.

Pentru cine NU a vazut spectacolul Anul disparut 1989 de la Teatrul Mic din Bucuresti, va spun doar atat: sunt 3 scenete distincte, eu pe scena am fost la una dintre ele, unde era ceva despre scoala. Elevi, diriginta, parinti, totul mixat intr-un mod extrem de agreabil. Nu mai sunt eu foarte tanar, insa pe scena eram cu gandul la scoala mea. O vedeam pe Ilinca Manolache urland de mama focului la colegii ei, facand pe sefa, insa gandul meu era spre liceul meu, spre scoala mea generala. Imi aminteam sedintele cu parintii, imi aminteam de dirigintele mele (am avut 3 diriginte, una la generala, 2 la liceu), imi aminteam de profesorii mei. Desi am intrat la scoala in 92, sedintele cu parintii nu erau cu mult diferite. Si, din ce am inteles, lucrurile nu-s cu mult diferite astazi.

E clar: trebuie sa revad Anul disparut 1989. Nu d-alta, dar un sfert de spectacol, cat am fost pe scena, eram cu gandul in alta parte. Si eram plin de emotie, fix ca un actor atent sa-si interpreteze rolul. Sa va mai zic o chestie: cand am fost rugat sa parasesc scena (sa plec acasa), a trebuit sa cobor cateva trepte, vreo 5 cred ca erau, de pe scena catre public. Simteam ca mi se taie picioarele, abia am avut curaj sa cobor. Senzatie unica, oricum.

Ca sfat: la inceputul spectacolului extrageti biletul, asa cum sunteti rugati. Veti avea parte de multe surprize 🙂

Anul disparut 1989 se joaca la Teatrul Mic din capitala si este o alegere foarte buna atat pentru cei care au trait acele vremuri, cat si pentru cei mai tineri, care vor sa invete istorie. Anul disparut 1989 este, totusi, anul care ne-a schimbat tuturor destinele. Eu am fost, totusi, mai norocos decat pare: am vazut spectacolul acesta fix in cladirea OPEREI din Timisoara. Azi la Timisoara, maine-n toata tara! (photo credit Adrian Piclisan/TNTm) Salutari LIBERE tuturor! 🙂