Buzunarul cu paine de Matei Visniec
Regia: Vitalie Bichir
Distributie:
Vitalie Bichir
Rodica Ionescu
Vazut in cadrul Microstagiunii estivale 2019 – Teatrul Dramaturgilor Romani
Buzunarul cu paine – Opinie LaTeatru.EU
Am vazut pana acum 3 montari ale piesei Buzunarul cu Paine: prima a fost una americana, unde Buzunarul cu paine era o mica sceneta, o bucatica din spectacol; o a doua am vazut-o la Godot, spectacol despre care a scris si Ana (vazut in cadrul festivalului Teatrul sub Luna).
O a treia a fost vazuta acum la Teatrul Dramaturgilor Romani, cu Vitalie Bichir si Rodica Ionescu, actori pe care cu o zi in urma ii vazusem intr-o readaptare interesanta a Povestii lui Stan Patitu’ de Ion Creanga.
Intai si intai, trebuie sa mentionez un lucru: toate aceste adaptari au fost TOTAL diferite. Singurul element comun, singurul fir care le leaga, este cainele din fantana. In rest personajele sunt total diferite, dialogurile sunt cu totul altele. Nimic nu este la fel. In afara de acel pretext, un caine cazut (ori aruncat?) in fantana, totul pare diferit.
Poate si decorul este cumva asemanator. Ori, ma rog, absenta lui. Poate si din acest motiv spectacolul este atat de incitant: ai o mare libertate ca regizor, iar ca actor te iesi usor in evidenta. Caci este un spectacol care scoate in evidenta actorii, un spectacol care devine cu totul altul atunci cand inlocuiesti un actor din distributie.
In adaptarea Teatrului Dramaturgilor, avem un el si o ea la propriu pe marginea fantanii. Nu se intelege foarte clar ca este relatia dintre ei, cat de bine se cunosc. Nu se intelege foarte bine nici UNDE se afla acea fantana (undeva la marginea orasului, ni se spune, fara sa ni se divulge ce inseamna asta, cat de departe de oras, de civilizatie poate, si daca fantana se afla intr-un parc ori pur si simplu pe o margine de drum).
Nu va spun ce discuta cei doi, va las pe voi sa va imaginati ce ar putea comunica, dezbate, doi oameni pe marginea unei fantani in care se afla un caine, caine caruia ii arunca, din cand in cand, bucati de paine si caruia ii mai arunca si niste pietre, pentru a vedea daca mai traieste sau nu. Va spun doar ca el, personajul interpretat de Vitalie Bichir, este din toate punctele de vedere un roman autentic: imbracat in trening (romanii sunt acea natie care se imbraca cel mai des in trening, fara a merge efectiv sa faca sport), cu o atitudine, cu o mentalitate si cu un vocabular autentic romanesc. Toti ceilalti sunt de vina, sunt niste nenorociti (ei, astia, personajul colectiv anonim vinovat de tot si de toate), insa el, romanul, desi le stie pe toate, nu poate actiona in niciun fel. Ii e mila de caine, il plange, se gandeste la el, dar nu-si pune nicio secunda problema sa-l salveze. Dimpotriva: orice incercare de salvare implica riscuri, riscuri pe care nicidecum nu ar trebui sa ni le asumam.
As mai spune multe despre Buzunarul cu paine, dar as cadea fix in pacatul pe care-l semnalam in precedentul articol, cel despre adaptarea teatrului Godot. E drept, as fi in ton cu personajele, as fi exact ce ne arata spectacolul ca nu ar trebui sa fim. As fi roman autentic, ca sa fiu mai precis.
Mergeti oricum sa vedeti Buzunarul cu Paine, in orice punere in scena gasiti in orasul vostru. Mergeti sa vedeti adaptarea Teatrului Dramaturgilor. Mergeti sa vedeti de ce nu se sinucid cainii. Sau, chiar asa, se sinucid vreodata cainii?