Dupa cum stiti, astazi este Ziua Mondiala a Teatrului. Dupa cum la fel de bine stiti, ori daca nu stiati, va spun eu acum, in urma cu 2 ani, in aceasta zi, mi-am lansat blogul de teatru. Am vrut initial sa fac un concurs, am vrut apoi sa pun pe altii sa scrie, insa nu am avut energia necesara. Adica timpul, cea mai importanta resursa care ne lipseste noua, oamenilor. Celebrez, insa, aceasta zi speciala povestindu-va cele mai intense 10 (zece) experiente teatrale. Intense, frumoase, de neuitat. Ramane ca in comentarii sa mi le spuneti si voi pe ale voastre. Asadar:
Exorcizare LIVE La Teatrul Evreiesc de Stat
Spectacolul se cheama Dibuk, pe care l-am vazut pana acum de 2 ori. Prima oara, insa, experienta a fost realmente INTENSA.
Sa va rezum acea experienta, pe care inca n-am uitat-o: este un spectacol destul de lung, fara pauza. Dureaza un pic peste 2 ore. Dupa vreo ora si ceva, ma plictisisem. Ma foiam. Este si in idis, deci este cu atat mai obositor.
La un moment dat, insa, amutesc. Inghet, si nu din cauza frigului. Vorba Andrei: #pieledegaina. Efectiv, in fata mea, avea loc o exorcizare. Adica visul meu de cinefil, lucrul pe care mi-l doream cu multa ardoare sa-l vad pe scena de teatru.
Aveam o fata socata. “Ba, esti nebun? Astia fac exorcizare?!“. Da, fix asta au facut.
A doua oara cand am vazut spectacolul l-am studiat cu atentie. Nu am mai fost socat, dar pielea de gaina a ramas. Experienta aceea este speciala, ori de cate ori ai vedea-o. O recomand din suflet!
Spectacolul Regele Lear vazut in seara alegerilor
Datorita suprapunerii cu alegerile, este SINGURUL spectacol la care stiu cu exactitate data la care l-am vazut: 11 decembrie 2016. Pentru cine nu stie, cine nu l-a vazut, este un spectacol IMENS, din aproape toate punctele de vedere. Dureaza patru ore, cu o singura pauza. Una singura.
Atunci cand l-am vazut eu, pe data aceea fatidica, pauza s-a luat fix la ora 21. Toata lumea a scos telefoanele, a aflat rezultatul alegerilor, drept urmare toate replicile din partea a doua erau corelate cu evenimentele politice din tara. Nu, noi, romanii nu votasem un LEAR, ci il votasem pe Dragnea. Rezultatele inca le resimtim.
Sincer sa fiu, nu stiu sa spun daca acest spectacol ar fi fost la fel de intens in cazul in care l-as fi vazut in alta zi. L-as mai fi considerat atat de bun? L-as mai fi caracterizat drept IMENS? As zice ca da, dar sincer sa fiu, NU STIU!
Pe jumatate … defectiune tehnica!
Eram la Oradea, la FITO 2017. Nu eram intr-o sala a teatrului, ci intr-o sala a Centrului National de Informare si Promovare Turistica Bihor. Habar n-am daca in restul anului se joaca teatru acolo sau doar in cadrul festivalului.
Cert este ca era o sala mica, undeva la etaj, iar dotarea ei tehnica lasa de dorit.
Iar spectacolul Pe jumatate cantec, spectacol ulterior premiat, este BAZAT pe imagini, nu se poate juca fara proiectiile video. Iar proiectorul, dragutul de el, a cedat de vreo 3 ori.
Ce m-a impresionat pe mine si, recunosc, nu voi uita niciodata, este modul in care actrita de pe scena, Anda Saltelechi, a tratat incidentul. Este un one-woman show, de durata scurta (o ora si zece minute), cu ritm crescand. Practic, ea a fost scoasa din ritm, din rol, de 3 ori, insa de fiecare data a revenit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De fapt, defectiunile tehnice parca o ambitionau si mai mult pe Anda, care, ca un super-erou, cu cat era lovit in mai multe parti, cu atat prindea putere mai multa si biruia. Este un spectacol unde sunt constient ca am fost influentat de un eveniment exterior si ca o alta reprezentatie nu ar fi fost atat de intensa. Dar fix din acest motiv este frumos teatrul: fiecare reprezentatie este UNICA in felul ei. Iar acea reprezentatie a fost de-a dreptul … SENZATIONALA!
La modul sincer, nici nu-mi dau seama daca ar trebui sa multumesc sau nu organizatorilor pentru acea defectiune tehnica.
Am fost in mijlocul actiunii la Teatrul evreiesc
Spectacolul a fost Papusarul, iar experienta a fost datorata pozitionarii mele in sala. Caci stateam pe o bancuta care se afla exact INTRE actori. Serios: in fata mea vedeam camera unui fost detinut evreu (sau ce era el, ca na, in spectacol veti descoperi un PERSONAJ extrem de misto), iar la usa lui bateau tot felul de persoane, in frunte cu proprietara apartamentului sau (personaj interpretat de Natalie Ester). Eh, personajele care bateau la usa lui treceau … prin spatele meu. Nu vreti sa stiti ce senzatie misto traiam eu, sa aud pe cineva din spate vorbind cu persoana din fata mea, iar persoana din fata sa se uite fix SPRE mine, vorbind. Chiar daca nu vorbea cu mine, senzatia era cu adevarat UNICA. Recomand astfel de experiente.
L-am vazut pe scena pe Florin Piersic jr la cateva zile dupa ce-i murise mama!
Nu-mi place sa stiu foarte multe despre actori. Viata lor privata ma lasa rece, nu ma intereseaza cu cine si-o trag, cu cine sunt prieteni, cu cine se cearta ori ce consuma. Pe mine un actor ma intereseaza strict pentru ce presteaza pe scena. Daca un actor este talentat, vreau sa ma bucur de talentul sau.
E drept, cand te duci la mai multe reprezentatii ale aceluiasi spectacol, incepi sa iti pui intrebari: de ce acum a jucat asa? de ce data trecuta jucase altfel? Uneori afli ca un actor abia s-a cuplat si, cumva, observi o evolutie mult mai buna. Ori, dimpotriva, un actor poate trece prin perioade dificile in viata persoanala, perioade care se vad si pe scena.
De obicei, evit sa ma interesez de astfel de aspecte. Ma duc la teatru si vreau sa ma bucur de teatru.
Uneori, insa, o stire ajunge la urechile mele, neavand cum sa nu ma influenteze. O astfel de stire a fost cea legata de decesul mamei lui Florin Piersic Jr. As fi uitat acea stire daca nu l-as fi vazut pe acesta, pe scena, la cateva zile dupa moartea mamei sale. Cateva zile insemnand 3, sa ne intelegem.
Spectacolul se cheama O mie de motive, se joaca in Bucuresti de obicei, dar s-a plimbat prin multe festivaluri si pe la multe teatre din provincie. Personal, l-am vazut la Fest-Fdr 2017. Tin minte si acum cum a inceput Florin Piersic jr spectacolul: a tinut sa precizeze ca tot ce vom vedea este fictiune, ca este un text american, pe care el l-a tradus si il interpreteaza. Atata tot.
La fel de bine, tin minte cum vorbea el despre moartea mamei lui. Mamei personajului, e drept, dar asta se intampla, repet, la 3 zile dupa moartea mamei actorului. Sala inghetase pur si simplu. Mie mi se facuse pielea de gaina. O doamna, langa mine, lacrima. N-o cunosteam, nu ma cunostea, dar empatizam maxim cu ea.
Da, asta ii este meseria, nu a fost nici primul, nici ultimul actor pus in situatia asta. Pentru mine, insa, a fost prima oara cand am asistat la asa ceva si m-a impresionat. Realmente impresionant.
Primul spectacol vazut la Ramnicu Valcea a fost despre o masinarie periculoasa!
Nu ma sperie multe lucruri, fobiile clasice ma lasa rece, poate am frica de apa, dar doar din aia care ma impiedica sa invat sa inot, altfel, nu mi-e teama sa merg cu vaporasul ori sa stau pe un ponton care, din cand in cand, se misca (ori sa traversez poduri), insa ceva ma sperie din ce in ce mai mult: posibilitatea ca undeva, in viitorul apropiat, cineva ma va putea controla. Aceasta posibilitate nu este atat de SF pe cat cred unii.
Nu ma refer la manipularea aia indirecta, la ce sunt convins sa cumpar si chestiuni de genul. Ci la un control direct, total, pe care cineva l-ar putea exercita asupra mintii mele.
Spectacolul Fata din masinarie, vazut fix la Ramnicu Valcea (unde altundeva?), m-a speriat. Este o faza, spre final, cand ea gaseste intr-o cutie acel BlackBox. Faza efectiv m-a socat. M-am speriat. Am tresarit in acel moment. Eram chiar in primul rand, lucrurile se desfasurau periculos de aproape de mine.
La final, n-am avut curajul o vreme sa imi pornesc telefoanele. Ceea ce nu mi s-a mai intamplat niciodata.
Maia Morgenstern mi-a zambit!
Se intampla la Godot, pe vremea cand Teatrul Evreiesc avea sediul in reparatii. Eu primisem o masa aflata in fata de tot, insa in lateral. Undeva in dreapta de tot. Vedeam totul din profil. Spectacolul se chema Miss Daisy si soferul ei.
La un moment dat, cei 2 actori erau undeva in extremitatile scenei. Maia Morgenstern era in partea opusa si se uita drept in directia mea. Am simtit, cumva, ca se uita (si) la mine. Stiti, de multe ori actorii isi iau repere din sala, se uita la un spectator, habar n-am pe ce criterii. In momentul ala am SIMTIT ca doamna Maia se uita LA MINE. Nu mai tin minte alaturi de cine eram, posibil sa fi fost singur. In spectacol, doamna Maia interpreteaza o batrana, care pe parcursul spectacolului imbatraneste, se degradeaza fizic din ce in ce mai mult. In acel moment al spectacolului, ea se misca cu greu, dar inca se misca. Se indrepta cu greu spre soferul ei, fara sa-i vorbeasca. Eu ma uitam FIX la ea, ea parea ca se uita la mine. La un moment dat, fara sa-mi dau seama, iau paharul de bere in mana si, intr-un gest reflex, il ridic usor spre ea. Spre scena adica. Doamna Maia schiteaza un zambet, apoi, vrand sa-si reintre in rol, schimba brusc (si evident) privirea spre colegul ei de scena. Habar n-am cat de multi au sesizat aceste lucruri, pentru mine aceste lucruri au insemnat enorm. Partea uimitoare, pentru mine, este ca in acel moment am EVITAT sa povestesc aceste lucruri pe blog. Am avut impresia ca-s neimportante pentru cititori cand, de fapt, ACESTE experiente definesc teatrul. Experientele UNICE si IREPETABILE, pe care le ai in sala de teatru, oricare ar fi acea sala. E drept, atunci inca ascultam de pseudo-criticii de film, care ma indemnau sa scriu STRICT despre film, foarte putin despre mine. Daca la film AR PUTEA fi corect, desi nu e, la teatru este vorba, intai si intai, despre EXPERIENTELE traite.
Am mancat coliva, in avans, pentru personajele spectacolului.
Era un teatru micut si dragut, numit In Culise. Am inteles ca vor sa revina, lucru care m-ar bucura.
Am vazut multe spectacole faine In Culise, in multe locatii, insa cea mai intensa experienta a fost cea cu coliva. Nefiind vorba despre un spectacol care se mai joaca, imi permit sa va povestesc experienta. Nu (mai) poate fi considerata spoiler. La fel ca precedenta, nici aceasta experienta n-a fost povestita, la momentul respectiv, pe blog.
Asadar, fusesem eu la 2 spectacole la acel frumos teatru si piarista de atunci, Vania, tot tragea de mine sa merg si la al treilea. Zicea ea ca e un text la care tine, pe care-l tradusese personal. Nu ca ma laud ca refuz des invitatiile, ca nu fac asta, doar ca vorbim despre data de 30 decmebrie. Spectacolul se numea Conversatii cu Mafia! Da, atunci a avut loc spectacolul. Eu ma gandeam la altele, in mod normal n-as fi mers la teatru. Dar insistentele ei m-au convins sa merg.
In ziua spectacolului, repet, 30 decembrie, vorbeam pe facebook cu Vania si imi tot repeta ca face de mancare pentru revelion. Nu intelegeam eu de ce, dar m-am prins atunci cand am ajuns la locatie.
Pe vremea aceea, locatia era undeva la Natiunile Unite, intr-un subsol. De cum am coborat in acel subsol, un tip (era tipul de la tehnic, atunci l-am cunoscut) te ameninta cu arma si cica te perchezitiona. Ma rog, nu facea asta, doar te intreba daca ai ceva la tine. Apoi, cum am ajuns la masa (unde, tin minte si acum, am avut surpriza sa stau cu 2 prieteni, cu care nu vorbisem in prealabil, habar n-aveam ca vor merge la teatru in acea zi), am fost serviti cu … COLIVA. Pentru victimele mafiei, ceva de genul. Pentru ceea ce URMA sa vedem in spectacol.
Experienta a fost superba, mai ales ca filmele cu mafioti sunt printre preferatele mele. Aici e clar de ce n-am povestit experienta: mi s-a spus ca spectatorii trebuie sa fie surprinsi. Povestirea mea ar fi fost, automat, SPOILER! Acum, insa, imi permit sa povestesc si, cu aceasta ocazie, urez mult succes teatrului In Culise, care se straduieste sa revina. Sper ca va si reusi!
Am retrait atmosfera de la mine de la tara, intr-o sala de teatru
La Nottara, de ceva timp, se joaca un spectacol care ma unge pe suflet de cum ii vad titlul: Despre olteni cu dragoste. Da, fix asa se cheama. Nu stiu cati dintre acei actori sunt olteni, dar cert este ca au reusit sa redea CU EXACTITATE atmosfera olteneasca. Eu nu eram intr-o sala de teatru, ci eram la tara, in Oltenia natala. Un spectacol care pentru mine valoreaza mult mai mult decat pentru altii. Acolo e vorba de SUFLETUL meu.
O atmosfera pe care vreau si sper s-o retraiesc 🙂 Mai merg sa vad spectacolul cu pricina!
Cum m-a facut domnul George Mihaita sa redescopar teatrul!
Cronologic, aceasta experienta trebuia pusa prima. Cu ea, insa, INCHEI. Asadar …
A fost o perioada cu care nu ma mandresc, perioada in care am cam evitat teatrele. Imi trebuia un imbold, un declick, un sut in fund care sa ma bage, fortat, in sala de teatru. O experienta MEMORABILA, pe care sa o tin minte TOATA VIATA!
Si aceasta a venit intr-un mod cum nu m-as fi asteptat niciodata. Dar absolut NICIODATA!
Asadar, in anul 2012 am fost la o conferinta numita Zilele Biz 2012. O conferinta, in esenta, de business, dar care a avut o ultima zi in care s-a vorbit despre cultura. Domnul Mihaita nu era, initial, pe lista, a venit in locul altcuiva (Horatiu Malaele era, daca tin bine minte). Eh, a venit domnul Mihaita, a tinut un discurs foarte misto, din care acum mai tin minte un singur lucru: ca au venit la un moment dat fotbalistii Stelei (omul fiind stelist), le-a placut enorm un spectacol si, la final, Banel Nicolita i-ar fi zis Mata la teatru esti ca Ronaldinho la fotbal.
Spre final, domnul Mihaita a cerut un bol in care sa ne punem cartile de vizita, caci urmeaza sa ne cheme la teatru.
In acea vreme eu aveam carti de vizita confectionate manual. Simple, caci n-aveam imprimanta color, le imprimam pe niste coli mai dure un pic, pe care le taiam singur, fie cu cutter-ul, pe langa rigla, fie cu foarfeca. O astfel de carte de vizita am aruncat atunci in bol.
E de mentionat un alt aspect: la acea conferinta erau foarte multi afaceristi. Acestia, din mandrie, din snobism, nu si-au pus cartea de vizita in bol. Drept urmare, in acel bol au aterizat fix 3 carti de vizita. Asta mi-a povestit domnul Mihaita ulterior. Dar sa nu anticipez…
Domnul Mihaita nu m-a sunat imediat, a doua zi. Nici a treia zi. Ci dupa o saptamana si un pic. Insa m-a sunat pe o data speciala: 29 noiembrie. Da, FIX de ziua mea.
Eram acasa, era cam pranz, eu aveam telefonul in mana care suna si vibra constant (nu eram in epoca smart, insa curgeau sms-urile; si apelurile, mai ales cele din urma). Era vremea in care lumea avea mai multe telefoane, caci erau multe minute in retea si putine in afara retelei. Drept urmare, primeam deseori apeluri si mesaje de la numere necunoscute (“sunt X, asta este numarul meu de Vodafone…”).
Eh, la un moment dat, cum ziceam, in jurul pranzului, ma suna un numar necunoscut. Aveam telefonul in mana, deci raspund instant. Tin minte si acum cum a inceput convorbirea:
– Buna ziua. Nu sunt blogger, dar sunt pe aproape.
– Buna ziua.
– Probabil imi recunosti vocea. Sau asa sper.
– Nu … cine sunteti?
– George Mihaita ma numesc. V-am promis ca va invit la teatru, ma tin de cuvant.
– Aaa. Da, imi amintesc.
– Ai vazut filmul Poker?
– Da, l-am vazut. Mi-a placut.
– Atunci vino MAINE la teatru. Vei vedea CU TOTUL ALTCEVA!
La o asa invitatie nu puteam sa spun nu. Nu aveam cum.
Spectacolul se juca din 2004, fara intrerupere, si cred ca se mai joaca si acum. Nu spectacolul in sine, oricum unul foarte bun, ci invitatia a fost baza. M-a cucerit. Si, cum va ziceam, am interpretat-o ca pe un semn. Un semn ca trebuie sa merg mai des la teatru. Atat de des incat dupa 4 ani mi-am facut blog de teatru.
Iar acum, in 2018, il sarbatoresc, alaturi de Teatrul ca atare. Caci astazi, 27 martie, este Ziua Mondiala a Teatrului.
Este, insa, randul vostru sa-mi spuneti ce experiente teatrale memorabile ati avut. Este randul vostru sa va laudati experientele de neuitat pe care le-ati trait intr-o sala de teatru, oricum ar fi aratat aceea. La multi blogului, la multi ani teatrului. Si multumesc tuturor cititorilor!
Imi place cum scrii..ce bine ca la piese de teatru nu e nevoie de documentare, scriii ce simti dupa ce vezi piesa 🙂 Si ah, vad ca ai pus foto de la Teatrul Arte dell’Anima. Eu cand imi primesc pozele (proaste asa cum sunt :P)?
Daca vrei documentare si chestii profi, citeste criticii. Pe mine ma citesti pt experientele traite la teatru 🙂
La multi ani,blogului #LaTeatru!. Multe impliniri si numai succese,sa fiti intotdeauna acelasi blog care prezinta realitatea din teatrul romanesc
Multumesc frumos 🙂
Salut si La multi ani! Pentru mine mersul de teatru reprezinta uunl dintre cele mai relaxante si frumoase momente ale vietii. Am mers la toate teatrele din Bucuresti, chiar si la teatrul national din Chisinau 🙂 Ultima oara am fost la teatrul de comedie si am vazut Fierarii (asta se intampla acum cateva zile in urma).