Cineva are sa vina
de Jon Fosse
Regia: Chris Simion-Mercurian
Scenografia: Bianca si Sabina Vesteman
Coregrafia: Ioana Macarie
Concept video si sunet: Cristi Enache
Concept lumini: Alin Popa
Asistenta regie: Georgiana Rosu
Distributie:
Ea: Ofelia Popii
El, Proprietarul: Ciprian Scurtea
Vazut pe data de 2 septembrie 2023, in Sala Arcub Gabroveni
Cineva are sa vina – Spectacol produs de ARCUB care sustine demersul Grivita 53 – primul teatru construit impreuna, finantat din granturile SEE in programul RO- CULTURA
Cineva are sa vina – Opinie LaTeatru.EU
M-a atras dintotdeauna sintagma “singuratate in doi”. Chiar cred in acest concept. Sunt convins de veridicitatea lui. Evident, nu se aplica pentru toata lumea, pentru toate cuplurile, dar indraznesc sa cred ca pentru majoritatea da. Culmea, multi tind spre aceasta singuratate, si-o doresc, tanjesc dupa ea.
Problema este ca fenomenul se acutizeaza: din ce in ce mai multe cupluri se izoleaza. Din ce in ce mai multe cupluri ajung la concluzia, nu e clar cine a tras cu exactitate aceasta concluzie, ca nu au nevoie de prieteni, nu au nevoie de socializare, ca cei 2 trebuie sa petreaca mai mult timp impreuna. Dupa pandemie, atunci cand lucrul de acasa a devenit regula, nicidecum exceptia, lucrurile stau cu adevarat trist.
Sunt persoane, foarte multe, care s-au mutat undeva izolat, in mediul rural ori intr-un oras mic, undeva unde au conexiune buna la internet, de unde pot lucra, zic ei, in liniste. Au renuntat la toti prietenii, pe care ii aveau sau nu, la toate cunostintele lor, pentru a o lua de la capat.
Ce se alege de aceste cupluri, de acesti oameni, nu imi dau seama. Pot anticipa, pot pronostica, nicidecum nu pot spune sigur. Nimeni nu stie.
In spectacolul Cineva are sa vina, povestea este cumva asemanatoare: un cuplu ajunge undeva intr-o cabana izolata aflata pe malul marii. Nu ni se spune care mare, putem doar ghici. Fiind vorba despre un text norvegian, primul instinct ar fi sa spun ca-i vorba despre Marea Nordului. Insa atmosfera nu era nicidecum nordica. Nu era nimic inghetat, protagonistii erau imbracati lejer.
Deci presupun ca este o poveste ce s-ar putea petrece oriunde, la orice mare, in orice tara. De altfel, personajele nici nu au nume: este El, este Ea, cuplul, si este fostul proprietar, cel care locuieste in apropiere, care le este deopotriva vecin si “fantoma”.
Cei doi sunt acolo, izolati, intr-o singuratate in doi bolnavicioasa, si au tot timpul impresia ca va veni cineva. Este cumva inversul celebrei piese “Asteptandu-l pe Godot”: asteapta pe cineva, dar se tem de venirea lui. Vor s-o impiedice. Sunt disperati ca acest lucru s-ar putea intampla.
Aparitia vecinului, a fostului proprietar, complica lucrurile: el pare tot timpul acolo, pare ca n-a plecat niciodata.
Nu va dezvalui deznodamantul, insa trebuie sa va spun cele 2 mari calitati ale acestui spectacol, cele 2 aspecte care m-au dat realmente pe spate.
Cineva are sa vina – Ofelia Popii si Ciprian Scurtea au o chimie fantastica!
Prestatiile lor pot fi analizate individual, cat si colectiv. Individual, trebuie sa remarc, pe langa interpretarea excelenta, si transformarea RADICAL pe care o sufera Ciprian Scurtea cand trece de la un personaj la altul: o haina in plus (sau in minus) si niste ochelari il transforma atat de mult incat prima oara m-am intrebat daca este sau nu acelasi actor. De altfel, la aplauze, actorul chiar a simtit nevoia sa primeasca aplauze atat ca “El”, cat si ca “Fostul proprietar”, adica in ambele infatisari.
Tot individual, ea a avut o prestatie FABULOASA, m-a facut sa regret faptul ca am vazut-o atat de rar pe scena (ea joaca la Sibiu, eu am ajuns o singura data acolo, singurele mele tangente cu acel teatru fiind diversele festivaluri).
Insa colectiv ei sunt de-a dreptul SENZATIONALI, au o chimie fantastica intre ei. Abia ulterior am aflat ca ei in viata reala sunt sot si sotie. Ceea ce confirma credinta mea ca talentul nu poate inlocui REALITATEA: oricat talent ar avea 2 actori, ea nu poate INLOCUI chimia pe care o au pe scena doi actori care formeaza CU ADEVARAT un cuplu. Ei functioneaza SENZATIONAL nu doar cand Ciprian Scurtea este “el”, ci si cand acesta joaca rolul fostului proprietar.
Cineva are sa vina – Am avut impresia ca sunt ACOLO!
Ca sa intelegeti cu exactitate, la majoritatea spectacolelor de teatru, a filmelor ori a cartilor, incerc sa ma transpun in pielea personajelor. In cazul unor personaje imi e mai usor, in cazul altora mai greu.
Uneori, incerc sa ma transpun altfel in poveste, imaginandu-mi cum ar fi sa il am pe X sau pe Y printre prieteni. Mi l-as dori in preajma mea, in anturajul meu? Deseori raspunsul este da, uneori raspunsul este poate, insa nu de putine ori raspunsul este un NU raspicat.
Eh, in acest caz, la spectacolul Cineva are sa vina m-am simtit ACOLO, in poveste, intr-un cu totul si cu totul alt mod: eu aveam impresia ca protagonistii MA CAUTA PE MINE. Nu stiu cum sa explic ca sa fiu clar: intreaga atmosfera m-a facut sa ma imaginez acolo, sa ma imaginez poposit DINTR-O REGRETABILA EROARE ACOLO, sa ma imaginez ascunzandu-ma (avand in vedere dimensiunile mele, credeti-ma, imi e greu si sa ma imaginez facand asta!) si sa tresar de fiecare data cand personajele cauta pe cineva. Chiar am avut impresia in multe momente ca se uita SPRE MINE si ca urmeaza sa ma gaseasca.
In mod cert, si sala a avut propria contributie: in Sala Mare a TNB probabil nu as fi avut acea senzatie. Insa intr-o sala mica, intunecata, cu tavanul destul de jos (pentru unul inalt ca mine tavanul este de multe ori mult prea jos!), eu stand foarte aproape de perete, senzatia de claustrofobie si mai ales senzatia ca sunt ascuns era foarte acuta. Era in mine o lupta intre ce STIAM si ce SIMTEAM. Stiam ca nu e asa, insa SIMTEAM altceva. Iar ratiunea a cedat la un moment dat, probabil dorind sa rasplateasca “magia teatrului”: m-am lasat cuprins de ea, m-am lasat cucerit. Cam la fel cum te lasi “pacalit” de o reclama: stii obiectivul ei, stii de ce a fost ea conceputa, esti aproape convins ca te minte, dar tu apreciezi minciuna.
La fel si la spectacolul Cineva are sa vina: stiam ca sunt intr-o sala de teatru din Centrul istoric al capitalei, stiam ca cei din fata mea sunt actori, stiam ca cei de langa mine si din jurul meu sunt spectatori, stiam ca nu sunt undeva pe malul marii, insa ERAM CONVINS ca ma voi simti mai bine, mult mai bine, daca ma voi lasa mintit. Si eram la fel de convins ca minciuna fusese atat de frumoasa, atat de bine ambalata, atat de convingatoare, incat mai voiam. Exact ca un drogat. Doar ca acest drog este legal, este chiar recomandat, este si cult.
Insa tot ca-n cazul drogului, spectacolele de teatru au efect maxim DOAR PRIMA DATA. Sunt APROAPE convins ca a doua oara cand as vedea Cineva are sa vina nu voi mai simti ce am simtit prima data. Si, culmea, ceva din mine nu vrea nici sa confirme, nici sa infirme aceasta (aproape) convingere. Sunt convins ca o experienta gresita, nefericita, ar anula efectul aproape hipnotic pe care spectacolul l-a avut prima oara.
Asa ca inchei spunand urmatoarele:
Cineva are sa vina la acest spectacol si are sa simta exact ce am simtit eu. Si are sa-mi dea dreptate. Tototdata, Cineva are sa vina pentru a doua oara la acest spectacol si isi va da seama ca am avut dreptate. Ori, dimpotriva, ca a doua oara a fost mult mai intens. Si, in acelasi timp, Cineva are sa vina si ma va critica, imi va spune ce usor sunt de pacalit, ce usor sunt de vrajit. Cat de naiv sunt.
Cineva are sa vina … la Arcub. De Chris Simion-Mercurian. Cu Ciprian Scurtea si Ofelia Popii…
Mi-a părut rău de timpul pierdut, o piesă plictisitoare, cu un mesaj firav în jurul căruia nu se construiește nimic.