Cristina Solomon: Prima oara la teatru

Prima oara la teatru

 

Eu am ajuns tarziu la teatru, de abia in primul an de facultate. In orasul adolescentei mele nici urma de asemenea activitate culturala. Sau poate nu a existat interesul meu, desi eu… nu mai insist.

Cert este ca prima oara nu se uita niciodata, iar „Viata mea sexuala” de Cornel George Popa a ramas un reper in istoria studentiei mele bucurestene. Spectacolul a fost la TNB, in regia lui Sorin Militaru, iar din distributie mi-i amintesc pe Tania Popa, Daniel Badale si Silviu Biris. S-au spart din start niste bariere, asociind strictetea spatiului de desfasurare cu titlulul frivol, cu conotatii evidente erotice. Spectacolul a avut niste substraturi si niste metafore pe care nu le-as fi intuit, desi este drept ca nu a excelat la capitolul revelatiilor artistice sau pentru lupta cu truismele si derizoriul aferent unei actiuni condensate intr-un sex-shop.

Viata mea sexuala TNB

Mi-a placut si m-a surprins structura constructiei si toate foile invelitoare ale nucleului povestii. Acesta a fost un prim moment de interactiune cu tehnici creative, in interiorul universului meu destul de batatorit cu rigori. Si a fost si un moment de scurtcircuitare in randul tuturor prejudecatilor sociale din capul si educatia mea, unde teatrul echivala a rigiditate si profunzime academica. Si sofismul acesta a fost rasturnat constant in timp, din momentul in care am descoperit teatrul contemporan desfasurat in spatii inedite, in prima instanta Green Hours. Apoi, neconventionalul a luat amploare si, astfel, teatrul „a decazut” (a se citi „a urcat”) de pe piedestalul de arta pretentioasă la cel de arta sensibila.

Mai avem nevoie astazi de teatru? Cu siguranta, doar avem nevoie de povesti. Și oricate aplicatii am avea on-line si pe gadgeturi, emotia nu razbate din taste si din ecrane. Emotia nu incolteste la distanta, la rece. Si avem nevoie de mijloace care sa ne deschida mintea si sufletul, sa ne trezeasca sensibilitatea si sa ne faca viata mai plina. Avem nevoie de mijloace care sa faca lumea un loc mai frumos, avem nevoie de apropiere. Bineinteles ca putem ramane in autosuficienta trairilor personale, cu drame si comedii traite la persoana intai, in povesti care sa nu se modeleze dupa idealuri. Dar perspectiva ar fi mult mai tristă, mai secata de emotii si visuri.

Astazi, TNB, LaScena, Godot sau InCulise sunt departe. Dar pe blogul meu, plajacuganduri, scriu franturi de stare provocata de spectacolele Teatrului National Mihai Eminescu din Timisoara. Echipa condusa de Ada Lupu Hausvater isi creeaza constant provocari. Dar regret ca multitudinea oportunitatilor din Bucuresti nu se suprapune si in alte orase si ca, pe langa instituatia teatrului clasic, nu exista si concurenta. Regret, de asemenea, ca in orasele mici teatrul ramane un lux: inaccesibil si greu de descoperit, dar ma bucur de miscarile de forta  culturala din cadrul festivalurilor tot mai numeroase.

Cristina Solomon Emil Calinescu

In sfarsit, oriunde te lovesti de teatru, bucura-te de el! Nu ai nevoie de o anumita zi să mergi la un spectacol, nici macar de o ocazie speciala. Ai nevoie de timp, sa-ti oferi ragaz sa descoperi ce-ti place, sa te descoperi. Sa judeci, sa-ti pui intrebari. Si sa-ti modelezi o constiinta.

 

Leave a Reply

%d bloggers like this: