„Delirium” de Enda Walsh, o reinterpretare radicala a romanului „Fratii Karamazov” de F.M. Dostoievski
Traducere: Vlad Massaci
Regie: Vlad Massaci
Decor: Adrian Damian
Costume: Luiza Enescu
Muzica si sound design: Vlaicu Golcea
Video design: Ioana Bodale
Light design: Andrei Délczeg
Coregrafie: Razvan Mazilu
Asistent regie: Teodora Petre
Distributie:
Dimitri – Mihai Smarandache
Feodor – Marius Damian
Katerina – Mădălina Ciotea / Meda Victor
Grușenka – Sabrina Iaschevici
Ivan – Alexandru Papadopol
Alexei – Vlad Birzanu
Smerdiakov – Cezar Antal
Voce Părintele Zosima – Constantin Cojocaru
Foto: Adi Bulboaca
Vazut la Sala Studio a Teatrului Odeon
Delirium – Opinie LaTeatru.EU
Asa dupa cum aflam de pe site-ul teatrului, Delirium este un spectacol aparte. In termeni deloc oficiali, teatrali, este un fel de telefonul fara fir din copilarie: opera unui clasic rus este reinterpretata de catre un mult laudat (si premiat) dramaturg irlandez, fiind pusa in scena de un roman. Acest triunghi geografic (geopolitic?) extrem de interesant, Rusia – Irlanda – Romania, condimentat cu elemente ale zilelor noastre (caci cele 2 translatari succesive cu asta au venit, cu o adaptare constanta, la zilele noastre: romanul original a fost scris in secolul XIX, intre 1878 si 1880; adaptarea Delirium a fost scrisa in in 2008, iar traducerea si punerea in scena de la Odeon s-au petrecut in anul 2019).
Ce este rusesc, ce este irlandez si ce este romanesc este dificil de stabilit. La fel cum mi se pare foarte dificil de delimitat ce este modern de ce este contemporan. Ce a mai ramas din Karamazovii originali, ce au ajuns ei si mai ales de ce este un lucru pe care trebuie sa-l descoperiti singuri.
Vorbim oare despre o interpretare, despre un mod de a scoate in evidenta niste caracteristici ale lor deja prezente sau vorbim despre o redesenare completa a caracterelor acestora? Este recomandabila o astfel de punere in scena, ce are intr-un final doar vagi legaturi cu textul original? Unii sustin ca anumite opere clasice, fundamentale, ar trebui sa ramana asa cum au fost scrise, caci acesta ar fi farmecul lor: faptul ca in forma lor originala ele sunt inca actuale.
Nefiind critic de meserie, nici ziarist ori cronicar (oricare ar fi diferenta dintre cei 3 termeni), nu doar ca nu voi face o analiza critica oficiala, dar nici nu voi semnala un articol critic, scris ca la carte, ci voi recomanda tot o non-cronica (de pe site-ul Europa Libera). Autorul tine sa scoata in relief exact cuvintele spuse de regizor care mi-au atras si mie atentia: “Cred ca spectatorii vor avea si ei senzatia ca se recunosc in fiecare personaj de pe scena si nu vor sti de ce. E, poate, pentru ca fiecare dintre noi ii reuneste in sine pe toti acesti Karamazovi”.
Caci fix asta a fost si problema mea: fara sa fi citit textul original (spre rusinea mea, cu literatura rusa nu stau atat de mine pe cat ar trebui), am fost socat sa constat faptul ca toti Karamazovii aveau ceva din mine. Nu ma reprezenta unul mai mult decat altul, toti aveau ceva din mine si cu toti reuseam sa empatizez. Toti pareau a fi inima unica, o minte unica, una care cumva se metamorfozeaza in 5 corpuri diferite. Un personaj colectiv care nu are cum sa te lase indiferent.
Si, fara sa ma laud ca n-am citit o capodopera, mi se pare ca aici cei care nu cunosc textul original sunt un pic avantajati. Nu se vor duce cu prejudecati la spectacol, nu-l vor judeca dupa cat de mult a deraiat. Mai ales ca atunci cand vorbim de textul original, trebuie vorbit de textul irlandezului Walsh, caci acesta a fost pus in scena.
Despre alegerile regizorale, decor si interpretari nu vreau sa ma pronunt, Delirium fiind tipul de spectacol care te surprinde si care-ti ia ochii. Pur si simplu esti atat de surprins incat iesi de acolo socat, fara sa iti fi dat seama ce te-a lovit. Poate si din acest motiv regizorul a preferat sa nu puna o pauza, desi spectacolul dureaza 2 ore si jumatate. Pauza aceea ar fi lasat ragaz spectatorilor sa se gandeasca, sa digere ce au vazut. Si, in acest caz, ar fi facut rau, ar fi diminuat senzatia de soc si de uimire.
Indiferent daca ati citit sau nu capodopera Fratii Kamarazov, indiferent daca ati mai vazut sau nu alte adaptari si indiferent daca va place mai mult teatrul clasic ori cel modern, mergeti sa vedeti Delirium. Titlul este atat de sugestiv incat nu mai este nevoie sa vi-l explic. Sa il justific.