Disco regret
de Doru Vatavului
Distributie:
Mama: Ioana Abur
Tata: Cezar Antal
Toni: Iosif Pastina
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Clara Stefana
Video: Miruna Croitoru
Muzica originala: Ovidiu Zimcea
Spectacol vazut in Sala Amfiteatru a Teatrului Metropolis
Disco regret – Opinie LaTeatru.EU
Toni este un ratat. Ca regizor nu a realizat mai nimic, iar acum a esuat si in viata personala. Divortat fiind, fara venituri, se intoarce “cu coada-ntre picioare” in casa parinteasca dintr-un oras de provincie uitat de lume.
Aici hotaraste sa o ia de la inceput pe ambele planuri, asa ca decide sa faca un documentar despre familia lui. Vrea sa revina ca regizor, dar in acest fel isi redescopera si familia. Vrea sa afle secretul unei casnicii atat de longevive, atat de solida, insa afla cu totul altceva. In loc sa auda o poveste, aude doua: viata care este vs viata care ar fi putut fi.
Nu va dezvalui finalul, pe acesta va trebui sa-l descoperiti singuri, insa trebuie sa va spun cele 5 lucruri esentiale pe care le-am TRAIT in timpul spectacolului. Cinci lucruri pe care, recunosc, voi s-ar putea sa nu le traiti, care voua s-ar putea sa vi se para neimportante. Neinteresante. Pentru mine mi se par extrem de relevante.
Eu eram fix intre lumile celor 2 personaje
Rar mi-a fost dat sa simt ceea ce am simtit in acea seara (n-au trecut multe zile de atunci: vreo 3): pe de-o parte, empatizam cu tanarul regizor, cu sufletul sau de artist, empatizam cu nefericirea sa, e drept, mai mult cu cea profesionala, caci nu prea pot nicicum empatiza cu oamenii care divorteaza, plec de la premisa ca si-au facut-o cu mana lor … atunci cand s-au casatorit; pe de alta parte, empatizam cu parintii lui, care parinti pareau a fi trait, mai mult sau mai putin, aceeasi tinerete ca si mine.
Am retrait, prin intermediul acestui spectacol, anii 90, pe care eu i-am trait mai mult copil fiind, dar pentru care simt o atractie speciala. Cumva, sunt constient ca acei ani m-au format, m-au modelat, sunt anii care ma reprezinta cel mai mult si cel mai bine, din multe puncte de vedere. De pilda, atunci cand sunt intrebat ce decada aleg pentru muzica, spun fara sa ma gandesc, fara sa procesez: anii 90. Apoi sunt constient ca acei ani nu au produs cea mai buna muzica, nici pe departe, insa acea muzica misca in mine mai multe decat misca orice melodie EXCELENTA din anii 80, 70 ori din 2010 incoace.
Retraind acei ani, imi dadeam seama cat de asemanatori imi erau parintii. Nu atat de asemanatori incat sa ma IDENTIFIC TOTAL cu ei, dar paream apropiati. La fel de apropiat, strict profesional, ma simteam IN ACELASI TIMP fata de Toni, fata de tanarul artist. Apoi am constientizat un alt lucru…
Si eu as fi putut fi “inapoiat” intr-un oras de provincie!
Sa ne intelegem: eu sunt nascut in Slatina, cu maica-mea din oras si taica-miu nu departe de acolo, din Dragasani. Daca ai mei nu ar fi luat decizia de a se muta in Bucuresti in 1989, an in care era extrem de dificil sa te muti, era o adevarata realizare sa faci asta, poate acum as fi fost in Slatina. Poate n-as fi fost blogger ori, daca as fi fost, cu siguranta nu as fi scris acest articol, despre un spectacol din … Bucuresti.
Stiu, prea multi de daca. Prea multe variabile, ca sa ma exprim matematic.
Faza este, insa, alta: din ce in ce mai des ma gandesc cum ar fi fost viata mea in acel oras de provincie. Nu spun ca Slatina este cel mai rau oras, cel mai izolat ori cel mai urat, nu e nici pe departe asa, dar nici un oras cu prea multe posibilitati nu exista. Eu am o viziune usor idealizata, de suflet, privitoare la oras, dar daca as locui acolo poate l-as privi ca pe o inchisoare din care trebuie sa evadez. O inchisoare deschisa, din care teoretic pot pleca oricand, dar din care nu plec pentru ca imi este greu. Pentru ca acolo e viata mea.
Evident ca as incepe sa ma mint singur, as incepe sa-i iau apararea orasului, as incepe sa-mi apar viata. As fi inceput sa fac asta DACA as fi trait acolo. Doar ca, dintr-un punct de vedere …
M-as fi putut afla si in pielea unui … parinte!
Am prieteni, chiar fosti colegi de facultate, care au facut copil/copii devreme. O colega, de pilda, a facut copil la 18 ani. Un alt amic bun a facut primul copil pe la 22 de ani. Desi au aceeasi varsta ca si mine, ei privesc astfel de spectacole, astfel de povesti, dintr-o cu totul si cu totul alta perspectiva.
Ma rog, fix din acest motiv nu am vrut sa fac copil pana acum si nici nu-mi doresc in viitor, cel putin nu in viitorul apropiat: nu sunt sigur pe deciziile pe care le iau. Daca acestea sunt proaste, ma afecteaza doar pe mine.
Ca sa revin la spectacol, incercam sa traiesc in pielea fiecarui personaj si, cumva, constientizam ca daca as fi fost parinte, as fi ajuns fix precum cei 2. Aveam impresia in multe momente ca fix asa trebuie sa fie un parinte, ca eu nu sunt parinte pentru ca nu am putut face sacrificiile pe care parintii din acea poveste le-au facut.
Mi-a placut enorm decorul!
Sa ne intelegem: decorul era reprezentat de 2 camere despartite printr-un glasvant TRANSPARENT. Nu stiu daca ati fost in sala amfiteatru de la Metropolis, insa acolo sala este lata, nu foarte lunga. Drept urmare ai locuri de unde vezi sala din lateral. Cine a fost acolo stie la ce ma refer.
Eh, eu am stat undeva in dreapta de tot, asa ca perspectiva era cumva dintr-o camera. Eu eram parca in camera parintilor, de acolo vazand prin glasvant in camera fiului ratacitor. Ma imaginam #pebune in camera parintilor, uitandu-ma la ce face fiul. Chiar ma imaginam in aceasta ipostaza.
Textul Disco regret a fost castigator al concursului Drama 5
Stiu ca pentru majoritatea cititorilor acel concurs nu inseamna nimic. Este o fita, este ceva neinteresant. Pentru mine este, insa, important si, cumva, a accentuat starea pe care o aveam legata de “artistul neinteles”.
Sa va explic si voua. Ideea este ca 2 ani la rand, 2022 si 2023, am participat la acest concurs. Nu am fost selectat. As putea spune ca am fost invins.
Ideea este ca acesta este un concurs unde participi cu o piesa neterminata. Una pe care urmeaza s-o finalizezi impreuna cu niste dramaturgi de la Cluj, la Reactor. In 2021 acest text a fost printre cele 5 castigatoare.
Stiind informatia asta, o stiam inainte sa merg #lateatru, ma simteam cumva ratat. Empatizam mai mult cu “artistul” pentru ca, dintr-un punct de vedere, eram si eu “ratat”. Nu chiar ca el, nu in acelasi sens. Dar la modul general eram in aceeasi oala.
Da, sunt convins ca tot ce v-am zis mai sus sunt chestii subiective, ca voi veti privi cu totul altfel Disco Regret. Ceea ce e foarte ok, fiecare are propria viziune, propria experienta de viata. Propriile lentile.
Mergeti deci sa vedeti Disco Regret. Sigur nu veti regreta.