Doua surori si un pian – Teatrul Coquette

Doua surori si un pian de Nilo Cruz
Distributia:
Maria Celia Obispo – Celina Nitu
Locotenentul Portuondo – Pavel Barsan
Sofia Obispo – Ruxandra Balasu
Victor Manuel – Alexandru Mandu
Regia: Ruxandra Balasu
Scenografia: Daniel Divrician
Traducerea: Ruxandra Balasu & Celina Nitu
Se joaca la Teatrul Coquette din Bucuresti

Doua surori si un pian – Opinie LaTeatru.EU

 

Contextul politic al spectacolului este caderea URSS, contextul politic actual este iminenta cadere a regimului socialist, aproape comunist, din Venezuela. Actiunea spectacolului se petrece in Cuba anului 1991, unde 2 artiste, celebra scriitoare Maria Celia Obispo si sora ei, pianista Sofia Obispo, erau in arest la domiciliu. Singurii lor vizitatori erau 2 soldati (Cuba era si inca este, oficial, regim militar, dictatura militara, drept urmare treaba politiei/militiei era facuta de militari, in mare parte, de militari) si un specialist in repararea batranului pian din casa.

Ce s-a schimbat in Cuba din 1991 pana-n 2019? Nu stim prea multe. Oficial, este acelasi regim, un pic mai deschis, macar in ceea ce priveste relatiile externe.

Care sunt diferentele dintre Cuba anului 1991 si Romania anilor 80? Foarte putine. In afara de diferentele geografice, apropierea de America si toate lucrurile care derivau de acolo, atmosfera parea aceeasi. In Cuba anului 1991 se organizau jocurile panamericane. In anii 80 Romania a organizat Universiada. Si, zic multi, Ceausescu ar fi organizat si o Olimpiada. Sau cel putin asa isi propusese.

Are mai putina relevanta faptul ca spectacolul Doua surori si un pian se bazeaza pe intamplari reale. Eu, unul, nu auzisem de cazul celor 2 surori, asta neinsemnand ca nu m-am putut bucura de spectacol la fel de mult precum un cunoscator. Dimpotriva, as zice, suspansul a fost mai mare.

Iar legat de interpretare si de punerea in scena, trebuie sa va spun o chestie importanta, relevanta. Initial cu asta voiam sa incep. Avusesem mai demult o discutie cu un critic mai in varsta, ziarist la un ziar din provincie. Undeva in Vestul tarii s-a petrecut aceasta discutie. Omul spune ca acolo, in Vest, criticii de teatru au posibilitatea sa studieze mai bine un spectacol. Nu ii vad o singura reprezentatie, ci il vad in 2 sau 3 randuri. Il vad la repetitia finala si apoi il vad cum creste. In afara de festivaluri, unde sunt nevoiti, desi nu le convine, sa scrie despre un spectacol dupa o singura reprezentatie. E drept, zicea acel critic, teoretic actorii dau tot ce au mai bun in festivaluri.

Noi, bucurestenii, pentru ca avem prea multe teatre, prea multe optiuni, nu vedem un spectacol de mai multe ori, nu avem timp si nici chef. Preferam sa vedem altceva, ceea ce este adevarat in ceea ce mai priveste.

De aceasta data, insa, am vazut Doua surori si un pian in luna decembrie, la repetitia finala, a doua reprezentatie la care am fost prezent fiind cea din 26 ianuarie. Nu stiu de cate ori s-a mai jucat intre timp, cred ca de 2 sau de 3 ori. Ce pot spune, insa, cu certitudine este faptul ca diferentele dintre cele 2 reprezentatii au fost colosale. Fusesem rugat sa nu scriu, fiind avertizat ca spectacolul nu este pe deplin pus la punct. M-am convins ca asa este, chiar daca atunci, pe moment, nu aveam efectiv ce sa-i reprosez. Acum, insa, dupa ce l-am vazut pentru a doua oara, pot spune ca a fost colosal. Incredibil.

Am fost introdus in acea atmosfera cubaneza, am putut suferi alaturi de cele 2 surori, am empatizat chiar si cu locotenentul, un agresor-victima extrem de bine conturat.

Fara sa va dau vreun detaliu legat de decor ori de alte elemente din spectacol, va spun doar ca spectacolul nu se joaca in sala normala a Teatrului Coquette, ci in hol, in mini-foaierul teatrului. Asta inseamna mai putini spectatori, un dezavantaj pentru actori, orice actor simtindu-se mai bine in fata unei sali mai mari, in fata unei audiente mai numeroase, pe de alta parte, insa, pentru spectatori inseamna enorm. Un plus de intimitate (eu, ca spectator, ma simt special atunci cand actorii joaca pentru mine si alti cativa spectatori; cand ma duc la o sala mare, de 3-400 de locuri, ma simt ca o picatura intr-un ocean). Iar faptul ca se joaca acolo, in foaie, exact in fata ta, actorii fiind nu pe scena, ci la 2-3 metri de tine, te face sa te simti prezent acolo. Te simti si tu prizonier in acea casa, alaturi de cele 2 surori.

In final, trebuie sa va spun legenda legata de Cuba Libre. Mi se pare extrem de relevanta in context. Da, voi scrie pe larg despre Cuba Libre pe blogul de mancare. Pana atunci, va zic doar asa: combinatia era la moda in hoteluri si casinourile Cubei pre-Castriste. Cuba de dinaintea lui Castro era tot o dictatura, insa una de dreapta, pro-americana, capitalista. O dictatura a banului, zic unii. Tot felul de americani bogati aveau hoteluri si casinouri la care veneau alti americani bogati. Ma rog, si europeni, si canadieni, si alte natii. Se pare ca aceasta combinatie, de rom cu Cola, a fost facuta in cinstea celor 2 gazde: tara gazda, Cuba, era reprezentata de rom, la acea vreme considerandu-se ca cel mai bun rom din lume este cel cubanez, iar patronul-gazda, americanul, era reprezentat de Coca-Cola. Ma rog, de Cola, ca se foloseste in egala masura si Pepsi. Lamaia a fost pusa, se pare, pentru ca lichidul rezultat era prea dulce.

A venit revolutia, imperialistii au fost goniti, drept urmare lichidul a devenit imposibil in ambele tari: in SUA nu se mai gasea rom cubanez, iar in Cuba nu se mai gasea … Coca-Cola. Da, imi vine sa rad cand ma gandesc, dar e adevarat. E drept, in SUA se gasea rom, dar na, oamenii voiau rom din ala bun. Caci, de fapt, si-ntr-o parte, si in cealalta se gaseau cele 2 bauturi la negru. Si unii, si ceilalti au denumit combinatia Cuba-Libre, caci ea fusese inventata atunci cand Cuba era libera.

In timpul spectacolului Doua surori si un pian se bea rom, drept urmare daca va este pofta de un rom bun, autentic, spectacolul acesta s-ar putea sa va starneasca aceasta pofta si mai acut. E drept, daca e sa lipseasca ceva din peisaj, acel ceva este trabucul cubanez, dar avand in vedere dusmania pe care o port fumului de tigara, pot spune ca m-am bucura de absenta acestuia.

Mergeti sa Doua surori si un pian la Teatrul Coquette. Mergeti sa empatizati cu drama celor 2 surori si, de fapt, cu drama unui popor. Mergeti sa vedeti un spectacol bun, extrem de bine jucat si regizat. Ulterior, cand veti ajunge acasa, veti cauta pe internet mai multe despre situatia sociala, economica si politica din aceasta tara. Oricum, in cazul in care nu v-am spus, Cuba este una, e drept ca nu foarte sus, pe lista tarilor pe care trebuie sa le vizitez in aceasta viata. Doua surori si un pian mi-a(u) reamintit acest lucru.

Leave a Reply

%d bloggers like this: