Fugarii
dupa A.P. Cehov
Regia: Alexandru Dabija
Asistent regie: Diana Mititelu
Scenografia: Helmut Stürmer
Costume: Cezarina Iulia Popescu
Distributie:
Stepan: Cezar Antal
Orlov: Pavel Bartos
Osip: Ioan Batinas
Zinaida: Alina Berzunteanu
Guzin: Marius Damian
Tatăl: Dorina Lazar
Polia: Ruxandra Maniu
Pekarski: Alexandru Papadopol
Kukușkin: Mihai Smarandache
Vazut la Sala Mare a Teatrului Odeon
Fugarii – Opinie LaTeatru.EU
Proza cehoviana s-a intalnit cu regia lui Dabija, drept urmare eu am ramas … blocat. Nu pe moment, in sala, ci ulterior, atunci cand a trebuit sa scriu. Cand a trebuit sa-mi spun parerea, atat de neavizata cum este ea, despre spectacol. Era sa zic spectaCOOL si nici nu stiu daca as fi gresit foarte mult.
Mi se intampla din ce in ce mai des sa nu-mi gasesc cuvintele, mai ales atunci cand montarea este “prea”moderna, iar textul nu este unul omogen, ci este un colaj, un amalgam, un mix de mai multe texte.
Drept urmare, pentru ca printre Fugarii din afis ma aflu si eu, care fug de responsabilitate, fug de scris, am rugat-o pe Monica sa scrie impresiile ei despre spectacol (mai ales ca-mi placuse mult articolul scris ea pe blogul de filme despre noul Avatar). Si despre Teatrul Odeon, caci pentru ea Teatrul Odeon ocupa un loc special. Veti vedea de ce citind randurile de mai jos.
Teatrul Odeon este, pentru mine, suma minunata a unor contraste delicioase: mic dar surprinzator de incapator, in inima orașului dar relativ ascuns, public dar surprinzator de personal, cu scaune apropiate astfel incat sa poti simti freamatul multimii dar suficient de adanci incat sa te scufunzi in propria lume; cu catifele rosii, somptuoase dar de bun gust; cu loje separate dar inguste și intime; cu o acustica minunata dar si un sistem de sonorizare modern, un spatiu care te invaluie intr-o senzatie de caldura si siguranta, care te poate transporta daca nu intr-o alta lume, macar intr-un alt registru temporal.
Molatic, in cel mai bun sens al cuvantului, este locul propice pentru a experimenta piesele autorilor rusi, cu ale lor personaje perfect construite , care iti patrund in suflet, iti cauta printre umbre, le smulg dinauntrul tau ca sa le tranteasca la pamant, sa se lupte cu ele, iar la sfarsit, cand cade cortina, sa ti le infatiseze cu nonsalanta: iata ce salasluia intru tine!
Cand Emil m-a intrebat daca vreau sa mergem la specacolul Fugarii am fost de-a dreptul incantata! Cehov la Odeon? Evident ca vreau sa merg! Am ajuns chiar cu o jumatate de ora mai devreme! Vacarmul de la intrare? Nu m-a deranjat. Am coborat scarile ca un paianjen pe role? Se putea si mai rau. Senzatie de vertij privind spectatorii din sala? Mi-am tras scaunul putin mai in spate. Nimic, absolut nimic nu poate strica magia acestui loc.
Un sunet discret, luminile din sala se sting si doua microfoane coboara din inaltul scenei. Sala are o acustica demna de Opera, asist la o piesa inspirata de textele lui Cehov, dar memoria mea auditiva imi joaca feste si aud vocea prezentatorului de box cu al sau anunt celebru “are you ready to rrruumble?. Clipesc si revin in momentul prezent, cand personajele Stepan (Cezar Antal) si Osip(Ioan Batinas) incep naratiunea: sunt doi decembristi, cu sanatatea subrezita de anii petrecuti in inchisoare, care, in plin avant revolutionar, s-au infiltrat in casa lui Orlov, inalt functionar moscovit, cu scopul declarat de a-l ucide pe tatal acestuia.
Intra in scena Orlov (Pavel Bartos), en déshabillée, suprinzator de dezinvolt dar oarecum agitat, imaginea aristocratului rus, obinuit sa fie imbracat, aranjat si spilcuit de valeti si slujnica (Ruxandra Maniu) in timp ce porunceste transmiterea unor misive de dragoste catre senzuala sa iubita, casatorita cu un alt barbat, (Alina Berzunteanu) si, binenteles, organizarea festinului saptamanal pentru un grup restrans de prieteni: Guzin (Marius Damian), Pekarski (Alexandru Papadopol), Kukuskin (Mihai Smarandache).
Peretele cu biroul se retrage in partea stanga a scenei, apare o alta masa, scaune si ceea ce pare un instrumentar pentru jocul de carti, suba. Este agiatie mare, se comanda , prin telefon (sic!) mancare de la restaurant, se insista asupra asortimentului opulent de mancaruri fine, cu specific rusesc. In contrast, tusea lui Stepan se aude intermitent, cu incuviintarea explicita a stapanului.
Oaspetii nu intarzie sa apara. Avocatul Pekarski, cu manusi si joben, traind ca un vaduv instarit dar fara sa fi fost casatorit vreodata contrasteza, prin imbracaminte si maniere, cu modestul Guzin, cel vesnic infidel sotiei, pe care declara ca o iubeste cu acceasi patima cu care ea alege sa fie geloasa. Kukuskin, pustnic cu trecut de petrecaret, macinat de esecul personal in iubire si cariera, este antiteza lui Orlov, om de lume cu o cariera satisfacatoare, ce pare a fi norocos in dragoste, pentru ca este iubit de Zinaida.
Pe masura ce merindele bogate si aburii alcoolului se intrepatrund, fiecare isi deapana povestea si isi argumenteaza viziunea asupra vietii, meditand asupra scrierilor lui Turgheniev. Cand apare sticla de absint, noaptea atinge punctul culminat si cei patru cheflii pleaca pe strazile Capitalei in cautarea unui bordel renumit, atatati de spectacolul cu accente sado-masochist pus in scena de slujnica deghizata si de imaginile desantate, fin de siècle, proiectate pe pereti (!)
Intr-un fel, acesta este momentul in care m-am deconectat fata de povestea ce se desfasura in fata ochilor mei. Probabil ca al meu subconstient a intuit semnificatia titlului, dezvoltarea actiunii si a incercat sa ma protejeze de asemanarile frapante dintre personaje si unii oameni din viata mea. In schimb, m-a facut sa ma gandesc la dinamica flacarilor gemene, la versurile Norei Jones, cu celor noua milioane de biciclete, arhetipurile lui Carl Jung, definitia semnificatiei, manifestarea durerii la nivel epigenetic, meditatiile lui Heidy Sawyer, scena exploziei bombei atomice din Teoria Norilor si privirea celui mai recent catalist din viata mea.
Un zgomot total neasteptat mi-a interupt reveria si m-a fortat sa constientizez jocul actorilor. Sunt curioasa daca ei intuiesc puterea prezentei lor scenice si efectul hipnotizant pe care il au asupra sufletelor spectatorilor? Cand se intampla sa traiesti astfel de momente nici nu mai conteaza ca scenariul este un colaj de replici sau daca marea venetiana este realizata din materiale reciclabile. Tot ce conteaza este sentimentul profund de recunostinta pe care il ai in fata acelui cumul de coincidente necesar pentru a te opri din fuga de sine si a te regasi, aici si acum, privind Cehov la Odeon.
Recitind textul Monicai, imi dau seama ca spectacolul a avut pentru ea un impact mult mai mare decat a avut pentru mine. Fugarii sunt doar cei care fug de responsabilitatea scrisului sau sunt si cei care fug de sentimente, care vor sa le ascunda ori nu vor sa le accepte? Nu stiu de ce, dar cu cat stau sa ma gandesc mai mult, cu atat mai simt mai … fugar.
Pentru voi e simplu: dati FUGA la Teatrul Odeon ca sa vedeti Fugarii. Apoi FUGITI inapoi la acest articol si dati cu ceva: cu pietre, cu flori sau cu cine stie ce altceva mai aveti la indemana. Dar ideea este sa fugiti: fuga nu este, in acest caz, nici rusinoasa, nici sanatoasa, ci doar profunda.