Inferno
De dupa „Cu usile inchise” de Jean-Paul Sartre
Coregrafie: Valentina Boldurescu
Regia: Ionut Iftimiciuc
Distributie:
Ioana Nichita
Tamara Roman
Claudia Morosanu
Ionut Iftimiciuc
Vazut la Teatrul In Culise, in avanpremiera, pe data de 3 septembrie 2022
Inferno – Opinie LaTeatru.EU
Spun din capul locului: desi initial am crezut ca spectacolul este punerea in scena a cartii omonime scrise de Dan Brown, Inferno este de fapt o adaptare a unei piese de teatru scrisa de Jean-Paul Sartre in 1944. Textul piesei originale este Cu usile inchise, mie atragandu-mi atentia exprimarea de pe site-ul teatrului, acel “de dupa” fiind extrem de … potrivit in peisaj. Ganditi-va la tabloul complet: “de dupa Cu usile inchise” la Teatrul In Culise.
Pe scurt, ideea din Inferno este ideea de baza a conceptiei filosofice a lui Sartre: neputinta de a scapa de judecata celorlalti pare a fi cea mai mare tortura in viziunea celebrului filosof. Ideea in sine imi place, insa pana sa scriu despre ea trebuie sa va spun cateva cuvinte despre interpretari.
Ioana Nichita, Tamara Roman si Ionut Iftimiciuc (care este si regizorul spectacolului) interpreteaza rolurile celor 3 oameni care dupa moarte au ajuns in infern. La o prima privire, cu totii par oameni normali, simpli, “fara mari pacate”. Timpul petrecut in capitivitate ii face, insa, sa-si dezvaluie cele mai ascunse secrete, secrete pe care ceilalti nu aveau de unde sa le afle daca nu ar fi fost auzite din gura protagonistilor. Conflictul de aici porneste, din momentul in care ei incep sa fie judecati de ceilalti. Fiecare devine calaul celorlalti 2.
Un iad in care nu exista draci, nu exista chinuri, arderi ori tepi. Un iad facut iad de locuitorii acestuia.
Interpretarile lor sunt solide, fiecare fiind extrem de convingator in rolul sau. Cel mai atent am fost la Ionut Iftimiciuc datorita dublei posturi in care se afla, insa va spun sincer ca cei 3 au parut egali atat ca importanta a rolurilor, cat si ca interpretare (nu pot spune despre niciunul dintre ei ca ar fi interpretat mai bine sau mai putin bine decat ceilalti).
Cel mai interesant rol l-a avut, insa, micuta Claudia Morosanu. Ea este “baietelul”, “garconul”, “paznicul”, “dracusorul”, cel care deschise si inchide … usa. El nu ii chinuie, nu ii brutalizeaza, ci doar ii aduce in acel loc. Lucrurile rele si le fac singuri.
Ce mi-a placut mult a fost faptul ca spectatorii nu au intrat pe usa normala a salii, ci au intrat pe undeva prin spate, parcurgand si ei tunelul prin care ulterior au intrat personajele. La Teatrul In Culise nu este prima data cand am avut, ca spectator, o astfel de intrare. Celalalt spectacol (cel putin cel pe care mi-l amintesc eu) unde am avut o astfel de intrare a fost Colectionarul. Excelenta idee, te introduce complet in atmosfera spectacolului.
Revenind la ideea initiala, filosofica, a spectacolului, mi se pare ca am trai mai bine, mai fericiti, daca am pleca de la aceasta idee. Stiti si voi expresia “fa RAI din ce ai”; haideti sa incercam sa citim aceasta expresie si invers, contrar. Iadul este facut de oameni, iad in care inclusiv ei sunt nevoiti sa traiasca. Stiti, de asemenea, proverbul cu cel care sapa groapa altuia. Cam asa este si aici: fiecare sapa groapa celuilalt, fiecare cazand apoi in groapa, a lui sau a altuia.
Nu pot sa nu revin si la personajul interpretat de Claudia Morosanu. Trec peste alegerea regizorala, care de obicei imi displace, de a da unei actrite un rol de barbat ori unui actor un rol de femeie, caci in cazul acesta a fost inspirata, si ajung la esenta personajului, la ideea lui de baza, idee care ar fi fost valabila indiferent cine ar fi interpretat. Asadar, acest personaj este UN DIAVOL. Nu seful, nu cel mai mare, ci UN DIAVOL. Extrapoland, un simplu executant. Un om care pe Pamant isi face treaba, nu face niciun rau, nu chinuie, nu atinge in vreun fel “victimele”. Insa lucrurile rele, diavolesti, sunt posibile in special datorita executantilor, datorita celor care-si fac datoria.
Ma gandesc, de pilda, la cei care incolonau evrei (si tigani) pentru a-i imbarca in trenurile care mergeau catre diverse lagare. Ei puteau dormi noaptea, nu omorasera pe nimeni, isi faceau doar datoria. Insa acele atrocitati NU AR FI FOST POSIBILE fara unii ca ei. Fara cei care tineau registre precise cu evreii. Fara cei care-i pazeau. Niste executanti, niste oameni fara opinii, fara puncte de vedere.
Nu va zic nimic altceva despre cele 3 personaje, despre sufletele lor ratacite, va spun doar momentul care m-a impresionat, care m-a facut sa am #pieleadegaina: dupa minute bune in care cei 3, impreuna sau separat, tot sunau ori bateau in usa, cerand deschiderea acesteia, la un moment dat usa se deschide, INSA NIMENI NU PLEACA. Obisnuiti acolo, ei aleg sa ramana. Deci nu mai putem spune c-ar fi tinuti impotriva vointei lor.
Altfel, ca o observatie personala, in sala unde se juca Inferno nu era nici cald (chiar racoare as zice) si nici nu era un public spectator … infernal. Dimpotriva: un public model, fara poze cu blitz, fara telefoane care sa sune, fara sa deranjeze in vreun fel. Cu totii erau vrajiti de ceea ce vedeau. Ca sa zic asa, Inferno pe scena, RAI in public.
Mergeti si voi sa vedeti Inferno. Eu, unul, va doresc sa-l vedeti alaturi de spectatori asemanatori celor de care am avut eu parte. Dar, cum va zicem, RAIUL sau IADUL il facem noi, fiecare-n parte. Ma rog, poate unii dintre voi vor vrea sa faca IAD si printre spectatori. Nu neg, este si aceea o experienta de bifat la teatru. 🙂