Libretto Solitudine
Text Colectiv coordonat de Matei Lucaci-Grunberg
Distributie:
Alexandru Papadopol
Stefan Huluba
Sever Barzan
Catalina Mihai
Ecaterina Lupu
Durata spectacol : 2 ore cu pauza
Sinopsis : Un fals cabaret despre singuratate. O comedie trista povestita in 21 de tablouri.
Regie: Matei Lucaci-Grunberg
Coregrafie: Cristina Danu
Scenografie: Alexandra Putineanu
Costume: Iolanda Mutu Jr.
Sound design: Sever Barzan
Vazut la Teatru Infinit (Str Mihai Eminescu 127, fostul Cinema Viitorul)
Libretto Solitudine – Opinie LaTeatru.EU
Libretto Solitudine este prezentat drept un fals cabaret despre singuratate. El face parte dintr-o trilogie, fiind a doua parte a acesteia. Desi de obicei nu vad o parte a doua fara s-o fi vazut pe prima, de data aceasta am facut o exceptie, acest mic incovenient transformandu-se brusc intr-un mare avantaj, caci am putut fi surprins (placut) de ce am vazut.
Ca bonus, pentru mine a fost primul spectacol vazut la Teatrul Infinit, loc in care pe vremuri functiona cinematograful Viitorul. Fidel principiului meu, de a lua ca reper PRIMUL spectacol vazut intr-un loc, Libretto Solitudine va functiona ca reper pentru spectacolele viitoare pe care le voi vedea la Teatrul Infinit.
Povestea este narata in 21 de tablouri, 21 de mici scenete care vorbesc toate, in felul lor, despre singuratate. Nu va dezvalui nimic, nu va spun despre rolurile multiple pe care le joaca actorii, nu va spun nici despre excelent interpretata trupa, ci va voi vorbi despre sentimentele mele din timpul spectacolului.
Intai si intai, intr-un singur moment s-a vorbit despre anul in care ne aflam, 1995, insa temporalitatea spectacolului este relativa. Evident, acea trupa avea izul anilor 90, insa spectacolul avea multe elemente inca prezente. Intr-adevar, o reclama la o linie cu suprataxa era ceva specific anilor 90, inceputului anilor 2000, insa prezenta telefoanelor mobile, chiar a celor inteligente, ne demonstreaza faptul ca actionea spectacolului se prelungeste, cumva, pana-n prezent.
Ma gandeam, deci, in timpul spectacolului cat de mult am progresat noi, ca tara, ca societate, ca programe televizate, din 90 si pana acum. In unele privinte poate chiar am regresat, in altele progresele sunt evidente.
In mod cert, cei mai in varsta au simtit altfel, multi poate au fost acolo la fostul cinema Viitorul (candva se numea Dichiu), poate au amintiri de acolo (asa cum eu am amintiri de la fostul cinema Luceafarul).
In plus, spectacolul Libretto Solitudine a fost vazut in aceeasi perioada in care eu citeam o carte despre … singuratate (Barbati fara femei de Haruki Murakami). Acasa citeam despre singuratate, la teatru m-am dus sa vad ceva tot despre singuratate. O singuratate poetica, o singuratate cantata, dansata, aclamata, dar si ironizata.
Spre deosebire de alte spectacole, de data aceasta m-am potrivit perfect in peisaj. Parea ca Libretto Solitudine este un spectacol facut pentru mine si pentru cei ca mine.
Libretto Solitudine s-a jucat si cu alte distributii, este un spectacol cumva de traditie in teatrul independent bucurestean. Pentru mine a fost primul contact cu spectacolul, cu textul, deci nu as putea face comparatii. Altii, insa, care l-au mai vazut, spun ca ACEASTA ar fi cea mai buna distributie a sa. Eu, unul, am apreciat toti actorii din distributie, cu totii mi-au parut bine alesi, potriviti in peisaj.
De altfel, ca sa spun o mica rautate, multi il vad pe Alexandru Papadopol ca pe un actor foarte potrivit in peisajul anilor 90 si 2000, fiind nascut in 75. Nu am nimic cu el, il apreciez ca actor, insa supraexpunerea sa televizata (in special in telenovele) au generat aceasta imagine despre el. Caci telenovelele, dragutele de ele, desi inca sunt difuzate de televiziunile romanesti, au avut succesul maxim in anii 90 si in anii 2000 (cam pana prin 2010-2011).
In cazul de fata, tot raul spre bine, caci Alexandru Papadopol pare EXTREM de natural in rolul unui cantaret al unei formatii exclusiv masculine a anilor 90.
Personal, neuitandu-ma la telenovele, nu-l asociez pe Papadopol cu ele, insa exista un public care face astfel de asocieri. Totusi, asa cum ziceam si de precedentul spectacol despre care am scris, Visul american, acest tip de actori pot aduce in salile de teatru un public diferit, un lucru bun, util, pentru mediul teatral general.
Pe ceilalti ii cunosteam mai putin (pe Stefan Huluba l-am mai vazut, insa numele celorlalti nu-mi spunea nimic), insa mi-au placut si ei. In special “gazda” cabaretului, Catalina Mihai: vioaie, plina de viata, sexy, pe mine m-a convins. Ar fi fost o foarte buna gazda de cabaret, dar si o foarte buna prezentatoare de emisiuni de divertisment (nu stiu daca acum, dar in anii 90 ar fi facut cariera).
Mergeti sa vedeti Libretto Solitudine, mergeti la noul Teatru Infinit, mergeti la teatru.