Mobila si durere – Teatrul Dramaturgilor Romani

Mobila si durere de Teodor Mazilu
Direcția de scena:
VICTOR IOAN FRUNZA
Distribuția:
Sile Gurau: GEORGE COSTIN
Paul Arnautu: SORIN MIRON
Lizica Arnautu: NICOLETA HANCU
Gore: ADRIAN NICOLAE
Melania: IRINA BUCESCU/MIHAELA VELICU
Urecheatu: ANDREI HUTULEAC/ALEXANDRU PAVEL
Decorul și costumele:
ADRIANA GRAND
Se joaca la Sala Ion Baiesu de la Teatrul Dramaturgilor Romani

Mobila si durere – Opinie LaTeatru.EU

Fara sa fie prima oara cand vad o adaptare dupa Mobila si durere, un text absolut genial, trebuie sa va spun care-s primele 2 ganduri care mi-au trecut prin cap SI de aceasta data:

1. Cum o fi scapat acest text de cenzura?
2. Oare cum ar arata aceasta intrecere in capitalism? Si cand ma refer la capitalism, ma refer la diferite perioada: 90-97, 97-2002, 2002-2010, 2010-2020. Fiecare perioada are, bineinteles, caracteristicile ei.

In spectacolul de fata avem intrecerea dintre 2 directori de cooperative de mobila: Avantul Mobilei si Progresul mobilei. Un director era tanar, in ascensiune, celalalt era batran si bolnav. Cei 2 se urasc profund, shakespearian (asa cum este scris pe site-ul teatrului), o ura care se manifesta atat in plan profesional, cat si in plan personal. Ma rog, ura e mai mult intr-un sens decat in celalalt, cel tanar il uraste pe cel batran, este o ura amestecata cu invidie. O ura despre care psihologii, filosofii si sociologii ar putea scrie tratate intregi.

In acest spectacol, insa, nu ura celor 2 m-a interesat in mod special. E drept, ura e un subiect care-mi place, mult subestimata, insa in acest spectacol altele mi se par lucrurile de urmarit.

Intai si intai, urmariti, va rog, cum trateaza cele 2 cooperative clientii. In comunism, pentru cine nu stia, importanta era productia din punct de vedere cantitativ. Trebuia sa PRODUCI o cantitate de mobila. Nu conta calitatea ei, nu conta cat de multumiti sunt clientii. De fapt, consumatorul (ce cuvant capitalist) era inexistent in vocabularul si in mintea directorilor. Ei erau mari si tari, productia era tot ce conta.

Ideea aceasta, productia e cea mai importanta, am mai auzit-o in documentarul Recorder – 30 de ani de democratie. Este o gandire de care, sper eu, am scapat.

Un al doilea aspect, la fel de important, este cel legat de pupincurism, de modul in care se comportau subalternii cu sefii. Dintotdeauna am dispretuit pupincurismul si pupincuristii, caratorii de serviete, cei care se fac ostentativ pres in fata celor de sus. Si, sa ne intelegem, pupincuristi gasim peste tot, inclusiv printre studentii care vor sa se bage-n seama cu diversi profesori. Ii gasim deopotriva in comunism si capitalism, cu amendamentul ca in capitalism plec de la premisa ca ai mai multe optiuni, ca poti alege, totusi, sa nu te comporti asa. Ai mai multe sanse. In comunism deseori acel mod de a te comporta e cam unica optiune.

In al treilea rand, urmariti cat de nefericit este directorul cand aude ca productia a mers bine in absenta lui. Existau si exista inca persoane care au impresia ca-s de neinlocuit. Ca daca ar pleca ei s-ar alege praful de tot si de toate. Care se considera indispensabili. Aceasta impresie este accentuata de cei din jurul lor, care chiar fac in asa fel incat ei sa creada asta. Sa traiasca in lumea lor.

Mergeti sa vedeti Mobila si durere, un spectacol inca actual. Nu in totalitate, caci nu mai e vorba despre cooperative de productie, dar in proportie de 80% da. Caci oamenii nu s-au schimbat foarte mult. Ba chiar deloc, ar zice unii.

In final, va las cu adaptarea radiofonica a piesei Mobila si durere.