Monstrul de sub pat

Monstrul de sub pat
regia și adaptarea: Liliana Cîmpeanu
Distributie:
Roxana Neagu
Andreea Boșneag
Alexandru Mandu
Cristi Constantinescu
Locatie: vazut la Cafeneaua Artea, dar se joaca si in alte locatii

Monstrul de sub pat – Opinie LaTeatru.EU

Mult timp am avut impresia ca povestile de speriat copii sunt inventii pur romanesti. Nu stiu de ce, dar credeam ca doar romanii sunt atat de sadici incat sa-si educe copii inventand diverse chestii, diverse personaje, diverse povesti.

Unele povesti sunt frumoase, de exemplu povestea cu Mos Craciun. Povestea asta este internationala, toata lumea stie de Mos Craciun, multi inca mai pastreaza spiritul.

Exista, insa, si diversi monstri, diverse creaturi inventate pentru a speria copiii. In tara noastra avem balauri si capcauni, prezenti in diverse basme populare ori culte.

Acum, aceste personaje nu sunt singura minciuna spusa celor mici. Nici macar cea mai mica. Relatia parinte – copil este o suma de mici minciuni, toate intr-un scop nobil, bineinteles. Care este granita dintre minciuna buna si minciuna rea? Care este granita dintre o mica spaima si o mare spaima? Care este granita de varsta de la care copilul nu mai trebuie mintit?

Nu te incalzeste cu nimic pe tine, ca roman, sa stii ca aceste minciuni sunt internationale. Nu te incalzeste cu nimic sa stii ca parintii tai te-au minti nu pentru ca-s romani, ci pentru ca asa se crede ca ar trebui sa faca parintii.

M-am intrebat deseori cum ar fi ca un copil sa fie crescut, de la un capat la altul, in spiritul adevarului? Cum ar fi sa nu i se mai vorbeasca de zana maseluta, de Mos Ene, de Mos Craciun (cadourile vin de la parinti daca esti cuminte; indeajuns de motivator?); daca familia are secrete mari, acestea ar trebui spuse din prima (de exemplu, faptul ca acel copil e adoptat)? Cum ar fi? Nu vi se pare ca parintii au de la copii pretentia sa spuna adevarul, sa nu minta, insa ei, ca parinti, isi mint constant copiii? Nu vedeti o usoara contradictie?

Spectacolul Monstrul de sub pat fix despre asta este: doua surori se intorc in casa parinteasca, acum goala, cu gandul sa stranga ce trebuie strans si sa o vanda. Cu aceasta ocazie ies la suprafata toate problemele, toate lucrurile ce nu fusesera discutate niciodata.

Toate aveau o cauza unica: educatia. Nu poti avea pretentia de la copii sa comunice cu tine, sa comunice intre ei, daca tu ani de zile i-ai mintit. Le-ai ascuns adevarul. Te-ai ascuns in spatele unor basme pentru a-i determina sa faca anumite lucruri. Educatia asta cu forta, directa sau indirecta, nu este eficienta.

Legat de casa parinteasca un singur lucru am de precizat: regula de baza este ca nu se vinde. Asa stim cu totii, asa mi se pare firesc sa fie. Dupa mine, o familie in care aceasta casa parinteasca se vinde ori macar se pune problema sa fie vanduta este o familie disfunctionala. Acea casa, pe langa valoarea financiara, are o gramada de amintiri. Chestii pe care nimeni nu le poate cumpara.

Da, ea va fi vanduta de urmasi, de cei pentru care ea nu va mai avea nicio valoare. Va fi vanduta in momentul in care cei in viata nu vor mai avea amintiri de acolo. Pana atunci, insa, casa parinteasca nu se vinde.

Vedeti voi in spectacol ce se intampla cu aceasta casa parinteasca si cum se termina intreaga poveste.

Mergeti sa vedeti Monstrul de sub pat. Dupa ce l-am vazut, mi-am dat seama ce familie misto am avut si inca am. Serios vorbesc. Nu va mai zic nimic, nu va zic nici cum e jucata, nici cum e regizata, nimic. Povestea m-a acaparat intr-atat de mult incat nu am putut fi atent la detalii de genul. Asadar, la Monstrul de sub pat cu voi. Salutari MONSTRUOASE tuturor! 🙂