Nepotul meu Veniamin
Autor: Ludmila Ulitkaia
Regia: Vlad Masaaci
Scenografia: Iulia Vilsan
Muzica originala: Vasile Sirli
Distributie:
Esfir Livovna: Maia Morgenstern
Elizaveta Iacovlevna: Emilia Popescu
Sonecika: Andreea Alexandrescu
Vitea: Razvan Krem Alexe / Andrei Miercure
Coproductie Teatrul de Comedie & Teatrul Evreiesc de Stat; vazut la Teatrul Evreiesc de stat
Nepotul meu Veniamin – Opinie LaTeatru.EU
Prima oara cand am auzit de spectacolul Nepotul meu Veniamin a fost la Teatrul de Comedie. Mersesem sa vad Arta la domiciliu si, intalnindu-ma cu domnul George Mihaita, aflu de “spectacolul cu Maia”. Eu eram mirat, initial am crezut ca Teatrul de Comedie gazduieste un spectacol de-al teatrului evreiesc. Informandu-ma ulterior, aflu ca este vorba, de fapt, despre o coproductie. Deci urma sa vad, in acest spectacol, o particica de comedie si o particica evreiasca (imbinate intr-un fel sau altul).
Desi am aflat de spectacol de la domnul Mihaita, eu l-am vazut pe scena Teatrului Evreiesc. Fiind vorba despre o coproductie, aici doar o parte din actori jucau acasa (am eu teoria aceea conform careia un spectacol se joaca cel mai bine acasa).
Povestea este complicata, cu greu putand fi rezumata fara spoiler. Maia Morgenstern joaca rolul lui Esfir, o evreica rusoaica extrem de posesiva si de dominatoare, mama dezamagita de propriul fiu, care (aproape?) o adopta o fata de la orfelinat care ramane gravida cu un neevreu. N-ati inteles nimic? Pai, daca nu sunteti atenti, cam aceasta-i senzatia si daca sunteti in sala.
E drept, spectacolul poate fi luat strict pentru latura sa comica, este o comedie pe cinste, la care razi pe saturate, o comedie spumoasa, care nu cade nicio secunda in vulgaritate. Pentru interpretarea actorilor, iarasi este un spectacol reusit, rolul lui Esfir parand a fi fost scris special pentru doamna Maia (chiar asa: oare cum ar arata acest spectacol cu o ALTA actrita in acest rol?!).
Si tot legat de doamna Maia simt nevoia sa spun ceva: ea pare, in acest spectacol, cea care dicteaza ritmul. La fotbal am numi-o coordonatorul de joc: cand ea este calma, si spectacolul “se calmeaza”; cand ea este agitata, vijelioasa, toti ceilalti se comporta la fel.
Emilia Popescu, jucand rolul Elizavetei Iacovlevna, este exact opusul Maiei. Daca Maia este acceleratia, Emilia Popescu este frana. Desi tot Maia este in prim-plan, desi tot ea dicteaza ritmul pe tot parcursul spectacolului, Emilia Popescu (actrita a Teatrului de Comedie, foarte importanta precizarea) este contraponderea absolut necesara. Pentru ca tot am dat exemplul fotbalului, este mijlocasul la inchidere, care nu da mingea mai departe, pentru contra-atac, ci tine de ea, o pastreaza, eventual o paseaza inapoi. Nu face asta tot timpul, evident, ci atunci cand este nevoie, cand scorul o cere.
Pentru partea moralizatoare, profunda, de toleranta, de spargere a barierelor, dar si pentru descoperirea atmosferei moscovite-sovietice, care contrasteaza cu mentalitatea “retrograda” a eroinei principale, iti trebuie o putere mai mare de concentrare si o anume cultura generala (cunostinte istorice, sociologice, niscaiva politice). Probabil aceasta parte se descopera mai bine la a doua sau a treia vizionare a spectacolului, caci prima oara latura umoristica iese in prim-plan, acapareaza toate privirile. In fond, din cate comedii retinem morala? Cati oameni cauta partea moralizatoare in povesti la care au ras cu gura pana la urechi?
In final fac si o marturisire: daca vi se pare ca in acest articol, dar si in alte cateva articole din aceasta perioada, am facut prea multe comparatii cu fotbalul, sa stiti ca am o scuza: spectacolul acesta a fost vazut intr-o pauza de Euro 2020. Deci, cumva, mintea mea incerca sa se deconecteze, sa se gandeasca si la altceva in afara de fotbal, insa acest lucru nu este intotdeauna posibil.
Legat de Euro 2020 si de Teatrul Evreiesc, chiar ma intreb cum ar arata un campionat european cu Israelul printre participante. Daca se va intampla asta, eu as propune ca meciurile acestei echipe sa poata fi vazute efectiv din sala Teatrului Evreiesc de Stat. Ma rog, nu stau prea bine cu echipa lor nationala, deci sansele nu sunt deloc mari.
Ca experienta, insa, chiar as vrea sa traiesc un meci de fotbal intr-o sala de teatru. Si tot ca experienta, Nepotul meu Veniamin este ceva ce trebuie sa traiti si voi. Personal, vreau sa il vad si sa il simt SI in sala Teatrului de Comedie. In aparenta va fi acelasi spectacol. Dar cine stie ce subtilitati ii voi gasi acolo. Publicul, oricum, va fi destul de diferit (nu inseamna ca mai bun sau mai rau; dar cu siguranta DIFERIT).
ps: Daca vi se pare ca articolul despre Nepotul meu Veniamin este haotic, sa stiti ca a fost scris in mod atipic, asa cum NU obisnuiesc sa scriu: in 3 reprize distincte. Prima parte a fost scrisa imediat dupa spectacol (primele 3 paragrafe), a doua parte a fost scrisa la o saptamana dupa, iar ultima parte, plus stilizarea de rigoare, au fost scrise pe 12 iulie. De obicei, cand aveam articole in draft, le reciteam, stergeam tot si le rescriam de la 0. Aici, insa, am zis ca e mai interesant daca las acest articol aparent eterogen. Mi se pare ca are mult mai mult sens asa. Ca este, de fapt, reprezentativ pentru spectacol.