Novecento
de Alessandro Baricco
Regia: Daniel Simion
Muzica originala: Stefan Stoianovici
Scenografia: Alexandra Lupeș
Grafica: Romulus Boic
Productie si promovare: Costinela Caraene
Distributie:
Vlad Udrescu
Stefan Stoianovici (compozitie jazz, pian)
Sergiu Bivol (trompeta)
Producător: Teatrul Apropo, in parteneriat cu Teatrul National „Marin Sorescu” Craiova, Teatrul National „Vasile Alecsandri” Iasi, Filarmonica de Stat Sibiu, UNATC „I.L. Caragiale” Bucuresti, TVR Iasi, TVR Cultural
Spectacol vazut pe data de 15 iulie 2024, in Amfiteatrul TNB
Novecento – Opinie LaTeatru.EU
Credeti ca ati putea vreodata sa fiti nostalgici dupa ceva cu care n-ati fost contemporan? In cazul comunismului, termenul de nostalgie este corect doar in cazul persoanelor care l-au trait. De peste 50 de ani, as zice eu. Restul, tinerii frumosi si liberi care vor comunism, sunt naivi, sunt idealisti, sunt comunisti, sunt indocrinati, sunt cum vreti voi, insa nu sunt nostalgici.
Doar ca, ATENTIE, ei SE POT SIMTI nostalgici, ei pot fi asa de bine INDOCTRINATI, manipulati, incat vor avea impresia ca ei chiar au trait acele vremuri. Prin intermediul parintilor lor. Care parinti, sa ne intelegem, sunt cat se poate de bine intentionati, asta cred ei, acestea le sunt valorile. Nu-i condamn in vreun fel.
Iar dupa experienta Novecento, pe bune ca nu-i mai pot condamna. Ca nu-i mai pot acuza. Am trait, la o scara mai mica, dar poate un pic mai intens, ceea ce traiesc ei.
Sunt nascut in 1986, pentru cine nu stie, iar povestea pe care am auzit-o se petrece undeva la 1900. De altfel, ecranizarea acestui text s-a chemat The Legend of 1900 (film din 1998). Este legenda unui muzician de geniu, a unui pianist care a cantat doar cu oceanul sub el, a carui muzica nu exista inainte sa inceapa el s-o cante si care inceteaza sa mai existe dupa ce el termina de cantat. Eh, imaginati-va o poveste in poveste: cineva ii povesteste altcuiva despre acest Novecento, iar eu trag cu urechea, sunt din greseala acolo, aud povestea, chiar daca nu-mi era direct adresata, si ma indragostesc de ea. Devin cu adevarat … nostalgic. Nostalgic dupa acea perioada, nostalgic dupa mersul cu vaporul pe ocean (desi, fie vorba-ntre noi, n-am mers niciodata pe ocean cu vaporul!), nostalgic dupa acea muzica.
Ca sa intelegeti de ce spectacolul m-a lovit atat de mult, trebuie sa va spun cateva cuvinte si despre locatia in care l-am vazut. Se cheama Amfiteatrul TNB, la Etajul 4. Undeva la inaltime, foarte aproape de cer, unde am trait, din prima clipa in care am intrat, o senzatie de LIBERTATE. Ma simteam liber ca pasarea CERULUI, ma simteam exact ca pe un vas. Eram totodata prins acolo, dar in acelasi timp liber pentru ca vedeam cerul.
Intr-adevar, pentru mine a fost PRIMUL spectacol vazut in acea locatie, asa ca o voi asocia tot timpul cu acest spectacol. In plus, faptul ca nu mai fusesem acolo a reusit sa ma surprinda de 2 ori: nu stiam ce voi gasi, nu mi-am imaginat nimic, m-am dus … cu valul. Ceea ce a accentuat senzatiile traite acolo.
Da, sunt nostalgic, mai vreau asa ceva. Vreau sa mai traiesc asa ceva, vreau sa mai vad Novecento, vreau sa ma intorc la 1900, an in care … nu eram nascut. Vreau sa mai ascult acea muzica, vreau sa fiu din nou liber ca pasarea cerului, sa fiu pe ocean si sa ma bucur de viata.
Toate acestea le-am obtinut mergand la teatru. La Novecento. Va sfatuiesc si pe voi sa faceti acelasi lucru. Nu stiu unde-l veti prinde. Dar tare bine ar fi sa mergeti fix in Amfiteatrul TNB, cum am mers si eu. Dar cine stie ce alte senzatii, noi si nebanuite, as trai (VOI TRAI?) si-ntr-o sala normala, clasica de teatru. Ramane de vazut. De simtit. De trait.