O casa deschisa
de Will Eno
Regia si traducerea: Teodora Petre
Scenografia si light design: Ioana Pashca
Muzica: Cezar Antal
Tatal: Adrian Titieni
Mama: Elvira Deatcu
Fiica: Ioana Bugarin
Fiul: Eduard Trifa / Niko Becker
Unchiul: Ioan Batinas
Vazut la Sala Studio a Teatrului Odeon
O casa deschisa – Opinie LaTeatru.EU
La Teatrul Odeon regula nescrisa, cel putin pana acum, era ca la Sala Mare, Majestic, spectacolele sunt clasice, nu doar ca text, cat si ca montare, in timp ce jos, la Studio, sunt spectacole contemporane, experimentale. Regula aceasta nu ti-o spune nimeni, nu este scrisa nicaieri, insa spectacolele pareau a se supune ei. Pareau, pentru ca in ultima vreme, cel putin anul acesta, cam toate au incalcat-o: am vazut la Sala Mare spectacole precum Pandorium ori Fugarii. Acum am vazut regula incalcata si in sens invers: un spectacol MONTAT CLASIC, cu actori importanti, de prima mana, la Sala Studio.
Pana sa merg sa vad O casa deschisa, nu auzisem nici de acest text, nici de autorul lui (Will Eno). Un text destul de apreciat afara, montat pentru prima data la noi: premisele unui spectacol bun, actual, care sa ma puna pe ganduri.
La prima vedere, O casa deschisa nu te pune foarte mult pe ganduri: sunt doua spectacole intr-unul singur, fiecare dintre ele parand a fi seci, plate, lipsite de vreo sclipire regizorala ori tehnica, insa foarte bine interpretate de actori.
In primul spectacol, este o familie unde tatal tiran a ajuns bolnav, in scaun cu rotile, care profita de aceasta stare a lui pentru a-si teroriza verbal, cu ironii de toate felurile (si fine, si grosolane, si meritate, si nemeritate), rudele (pe sotia sa, pe fratele sau si pe cei 2 copii, ajunsi acum mari). Adrian Titieni este excelent, in forma, foarte credibil in rolul sau. Si ceilalti membri ai familiei sunt buni, chiar daca atat rolurile lor, cat si interpretarile par a fi intentionat cuminti, par a-l lasa pe tatal tiran sa fie in lumina reflectoarelor. Pare a fi, din aceste motive si nu numai, o familie traditionala, una patriarhala, o familie unde capul ei dicteaza si restul stau cu capul plecat, care din mila, care din iubire, care din frica.
A doua familie este una contemporana, moderna, unde femeile par a fi la putere. Nu va dezvalui nimic, va spun doar ca fiecare actor interpreteaza 2 roluri, cate unul in fiecare familie. De aceasta data, nu Adrian Titieni este in prim-plan, chiar daca interpretarea lui este si aici buna.
Pentru ca va spuneam la inceput de montarea clasica, ea are marele avantaj de a pune in valoare actorii, talentul lor. Pentru astfel de montari trebuie sa ai actorii potriviti, ceea ce este cazul aici (desi, fie vorba-ntre noi, Adrian Titieni pare mai potrivit in primul rol si un pic incorsetat, incomodat, de situatie in a doua familie).
Am urmarit-o cu atentie si pe Ioana Bugarin, una dintre actritele preferate ale regizorilor de film din ultima vreme (ma rog, 2020 si 2021, cand a jucat in 3 filme; anul acesta urmeaza sa o vad in BOSS). O actrita excelenta, buna atat pe scena de teatru, cat si pe platourile de filmare.
Revenind la cele 2 familii, ele sunt interesante doar atunci cand sunt privite in oglinda. Luate distinct, par a fi cliseice, deci nespectaculoase, deloc iesite din comun. Modul in care sunt privite, mai ales prin acest artificiu, ca fiecare actor interpreteaza 2 roluri, 2 roluri de tata, 2 roluri de fiica, 2 roluri de mama, in 2 familii diferite, face acest spectacol interesant.
Per total, O casa deschisa este un spectacol bun, solid, corect alcatuit, caruia nu ai nimic sa-i reprosezi. Nu iese in evidenta cu ceva. Dar uneori este nevoie si de simplitate. Este precum o mancare bine facuta, clasica, pe care o comanzi pentru a merge la sigur. Dupa multe incercari, experimente, simteam nevoia si de asa ceva.