Paracliserul
de Marin Sorescu
Cu Silvian Valcu
Un spectacol de Cristina Giurgea
Muzica: Mihai Ghita
Light design: Stefan Iosca
Paracliserul – Opinie LaTeatru.EU
Recunosc ca nu sunt o persoana prea dusa la biserica. Nu stiu la figurat, ii las pe altii sa se pronunte, insa la propriul chiar este valabila observatia. Chiar merg rar pe acolo, la nunti, botezuri si inmormantari. De fapt, mai mult la ultimele, caci daca la nunti si botezuri mai ai scapare, mai poti sa gasesti scuze, la inmormantari si parastase nu prea poti chiuli.
Din acest motiv, nu imi sunt prea cunoscute oranduirile si denumirile bisericesti. Asa ca sunt nevoit sa recunosc ca pana acum cateva zile nu stiam cu ce se ocupa Paracliserul. Nu ca acum lucrurile ar fi mai clare, caci de fapt Paracliserul este cel care pazeste biserica, dar care face si diverse alte lucruri, alte servicii. Altfel spus, un om bun la toate.
Stiu ca Paracliserul face parte din aceeasi trilogie cu Iona, una dintre cele mai celebre piese scrise de Marin Sorescu. Si, vazusem pe undeva, unul dintre cele mai montate texte potrivite pentru un one-man show. Am vazut cateva montari dupa Iona, din pacate nu am avut prilejul s-o vad pe cea mai celebra, cica cea mai buna, cea cu Ilie Gheorghe de la Craiova, insa am vazut altele, niciuna dintre ele nu m-a dezamagit.
Paracliserul nu este un spectacol de teatru, nu este ceva ce poti savura, ci este un monolog interior, o forma de meditatie. Nu as putea sa-l caracterizez in vreun fel, ma gandesc chiar ca inclusiv postarea acestui articol pe blogul de teatru este fortata.
As putea caracteriza in multe feluri acest performance: o pregatire a mortii (cu totii ar trebui sa ne pregatim de ea, sa o constientizam, sa ne impacam cu ideea ei, caci in cazul tuturor este inevitabila, tot ce putem face este s-o amanam ori, zic sinucigasii, dimpotriva, sa ne alegem noi momentul si modalitatea), o filosofie a mortii, un eseu filosofic despre credinta si moarte, o teologie a mortii (dintre toate stiintele, teologia este singura care ofera o perspectiva dupa moarte, care are curajul sa-ti faca o promisiune, chiar daca promisiunea este, in limbaj informatic, una … virtuala).
As putea vorbi despre nevoia de credinta, despre nevoia de introspectie, despre nevoia de monolog interior. Despre nevoia de a vedea astfel de … spectacole (ori ce-or fi ele).
La fel cum as putea vorbi sec despre decor, despre interpretare, despre regie. Despre faptul ca spectacolul a fost montat la Sala Studio a Teatrului Odeon, locul unde puteti vedea numai spectacole altfel, dubiosenii, cum ar zice baietii de cartier, desi dubiosenii in sensul cat se poate de bun, de intrigant. Este, asa cum am mai zis, teatrul cel mai diversificat din acest punct de vedere: spectacolele de la Sala Majestic sunt radical diferite de cele de la Sala Studio.
As putea multe altele. Insa n-o fac. Fara sa pot spune de ce. Poate de frica, de teama ca as putea strica, fie printr-un spoiler, fie prin amestecarea ideilor si credintelor din spectacol cu credintele proprii.
Imi e teama de moarte, ati putea spune, asa ca imi e teama sa vorbesc despre ea.
Imi e teama sa va contrazic, chiar daca nici nu pot confirma acest lucru.
Si nu, Paracliserul nu mi-a placut, caci nu este un spectacol care-ti poate placea. Este un spectacol pe care-l apreciezi, care te rascoleste, care te pune pe ganduri, care iti starneste multe, dar care sigur nu-ti place. Asa cum nu-ti poate placea o carte despre moarte. Nici macar un curs despre filosofia mortii.
Este nevoie de Paracliserul? Evident ca este, atat de el ca meserie, cat si de spectacole de genul. Si, o spun cu teama, si de articole de genul acesta. In privinta ultimei parti am, totusi, ceva dubii. Nu sunt sigur de multe, deci nu e ceva nou si nici macar grav.