Pe jumatate cantec – Teatrul de Foc – FITO 2017

Pe jumatate cantec
Text, regie si cantec: Crista Bilciu
Cu: Anda Saltelechi
Locatie: produs de compania Teatrul de foc, vazut in cadrul FITO 2017

Pe jumatate cantec – Opinie LaTeatru.EU

Nu obisnuiesc sa scriu de 2 ori despre un spectacol. Este contraproductiv din punct de vedere SEO. Este, dupa unii, si pierdere de timp. Fara sa neg argumentele de mai sus, trebuie sa spun ce ma face sa scriu acest articol. De ce tin mortis sa fac o exceptie de la aceasta regula pe care mi-am autoimpus-o. Asadar, ce s-a intamplat intre timp, de la momentul primei dati cand am vazut spectacolul Pe Jumatate Cantec:

1. Sunt blogger, nu critic, deci sunt mai subiectiv decat un critic (care, macar de aparenta, trebuie sa-si pastreze obiectivitatea). Nu (mai) stiu cu exactitate contextul de atunci, din noiembrie 2016, nu stiu starea mea psihica (ma rog, luna noiembrie e speciala pentru mine, fiind luna in care m-am nascut, sunt diferit oricum fata de restul anului), dar cel mai probabil a contat si faptul ca vazusem prea multe one-man, respectiv one-woman show-uri intr-un interval scurt de timp. Fara sa neg cuvintele de atunci, caci mi-as nega starile, aia am simtit atunci, luati va rog acel articol ca o stare de moment. Valabil pentru foarte multe articole de pe acest blog. Repet ce am tot zis: aici nu scriu cronici, aici scriu impresii.

2. Intre timp, le-am cunoscut atat pe regizoare, Crista Bilciu, o persoana care traieste si respira teatru, 100% dedicata, cat si pe actrita Anda Saltelechi, pe care intre timp am mai vazut-o pe la Odeon (ultima oara in Robinson Crusoe, unde am inteles ca mai nou si-a schimbat rolul).

3. Teatrul inseamna experiente, fiecare reprezentatie fiind UNICA. Chestia este uneori doar publicitate, insa in cazul de fata este un adevar. Evenimentele petrecute la reprezentatia spectacolului Pe jumatate cantec de la festivalul FITO 2017 fac aceasta reprezentatie sa fie unica, sa fie greu de uitat, atat pentru spectatori, cat mai ales pentru cele 2 persoane implicate in mod direct. De fapt, chestia asta m-a facut sa scriu despre spectacol. Caci ceea ce s-a intamplat si, in special, modul in care actrita principala a gestionat criza mi se par extrem de importante.

Pe scurt despre spectacol, pentru a inteleg cu exactitate ce s-a intamplat: urmarim viata Francescai de la varsta de 5 ani pana la varsta de 33 de ani. Actrita Anda Saltelechi, pe parcursul celor 70 de minute, schimba, in fata publicului, hainele si rolurile: 5 ani, 8 ani, 12 ani, 18 ani … Atat datorita duratei scazute, cat si datorita energiei debordante a actritei, spectacolul este extrem de dinamic. Savurezi fiecare replica, razi, plangi, empatizezi cu ea, te gandesti cat din Francesca esti … Dar nu ai timp sa te gandesti foarte mult, nu ai momente de respiro, nu poti zabovi sa meditezi, caci totul se intampla foarte repede. Spectacolul NU este gandit sa aiba pauza, el este gandit sa curga rapid, totul sa para foarte intens.

Eh, la reprezentatia de la FITO 2017 proiectorul a cedat de 3 ori (sper sa fi numarat bine). Caci spectacolul, pe langa reprezentatia actritei, contine si elemente multimedia extrem de importante in economia spectacolului. De 3 ori actrita a fost nevoita sa se opreasca in mijlocul spectacolui si, ulterior, sa revina fix de unde ramasese, sa revina la ritmul acelui moment al spectacolului. Caci ritmul spectacolului este unul bine gandit, este crescator, simti pana si tu ca spectator acest lucru. Noua, ca privitori, ne era greu sa ne (re)intram in ritm, pentru mine spectacolul parea precum un film difuzat de o televiziune, intrerupt de 3 ori cu reclame si promo (fix d-aia nu mai urmaresc filme la tv de ani buni: ori la cinema, ori pe streaming online, ori pe dvd).

Cu toate astea, spre surprinderea tuturor, Anda Saltelechi a reusit sa duca spectacolul pana la capat. Ca sa ramanem in domeniul cinematografic, parea fix ca (super)eroii aia din filme: cu cat primeste eroul mai multe lovituri, cu atat devine mai puternic, mai intelept. Dupa fiecare pauza (nedorita), Anda revenea cu si mai multa energie, era din ce in ce mai buna pe scena. Nu a dat niciun moment senzatia ca vrea sa termine mai repede spectacolul, sa sara (eventual) peste replici, nu a parut nicio secunda ca joaca acolo, pe scena, din obligatie. Si nici nu a iesit sa faca scandal, ca asa nu poate sa joace, ca refuza sa revina, cum, cel mai probabil, ar fi facut multi actori-vedeta. Ea si-a vazut de rol, problemele au ambitionat-o, de fiecare data a revenit FIX de unde ramasese si, intr-un final, a terminat spectacolul in lacrimi. Nu doar ca asa e rolul, ca asa se intampla tot timpul la finalul acestui spectacol, dar in cazul de fata a fost si o descarcare. Sala, desi una mica, a aplaudat in picioare si a incurajat-o pe tot parcursul spectacolului. Au mai fost si cateva reprize de aplauze intermediare, de incurajare, probabil si acelea au ajutat-o pe actrita.

De ce zic ca aceasta reprezentatie si modul in care criza a fost rezolvata mi se par elocvente? Pai actrita Anda Saltelechi a dovedit trei chestii:

1. Ca isi iubeste rolul, isi iubeste textul si isi respecta fanii. Actorii care, din diverse motive, refuza sa (re)intre pe scena mi se par, pana la un punct, lasi. Poti sa injuri spectatorii care sunt nesimtiti si vorbesc la telefon, poti sa injuri tehnicul ca ti-a picat proiectia, poti sa te supere teatrul in care incepe sa ploua … Poti face multe! Multi te inteleg, putini te condamna … Dar tu nu joci pentru ei, ci pentru PUBLIC! Iar cel mai mult si cel mai mult, pe langa public, trebuie sa tii la PERSONAJUL TAU! La TEXTUL tau. La spectacol in sine! Personajul tau are ceva de spus, ceva de facut! Trebuie sa SPUNA lucrurile alea INDIFERENT de cat de nesimtiti sunt unii spectatori (acum n-a fost cazul, dimpotriva, un public EXEMPLAR, dar e cazul deseori), indiferent cat de incompetenti ori nepasatori sunt conducerile teatrelor, indiferent cat de bine intretinuta este sala …

2. Un actor care joaca bine atunci cand are toate conditiile este un actor bun. Un actor care joaca bine atunci cand nu are niciun fel de conditii, care isi duce rolul pana la capat cand toate-s impotriva lui, e un actor excelent!

3. Poate cel mai important: actrita, prin exemplul ei personal, a oferit exact lectia pe care o ofera personajul pe care ea-l interpreteaza. Personajul Francesca ne vorbeste despre neimplinire, despre cum trec anii si noi asteptam. Despre cum traim, de fapt, fara sa traim.  Despre cum NU trebuie sa ne acceptam soarta si cum trebuie sa luptam. Despre cine este, de fapt, principalul nostru inamic. Prin modul cum a gestionat criza, mi-am dat seama ca actrita Anda Saltelechi si-a insusit greselile personajulu Francesca. O lectie pe care toti cei prezenti in sala au primit-o de la o actrita tanara si putin cunoscuta (pana acum) in acest oras. Bineinteles, o lectie si pentru cei care nu au fost prezenti, dar care au aflat de acest lucru de la altii (fie si de pe acest blog). E drept, o asemenea experienta trebuie TRAITA, fiind foarte greu de POVESTIT senzatia avuta atunci, la fata locului.

Si mai am de zis ceva important legat de spectacolul Pe jumatate cantec: el nu are casa. Dupa ce am fost la mai multe festivaluri, am concluzionat ca un spectacol se simte cel mai bine la el acasa. Ca oricat de bun ar fi un spectacol intr-un festival, la el acasa, acolo unde a fost gandit, unde a fost conceput, se simte cel mai bine. Eh, problema cu acest Pe jumatate cantec este ca nu are casa. Drept urmare, trebuie sa se adapteze tot timpul, tot timpul este altfel pentru regizoare si actrita. Dar fix din acest motiv este un spectacol pe care nu trebuie sa-l ratati. Momentan, sunt anuntate inca 3 reprezentatii festivaliere: la Festin pe Bulevard, la FNT si la Festivalul de la Piatra Neamt. Daca va intra sau nu in repertoriul curent al vreunui teatru bucurestean, cum ar merita, ramane de vazut. Pana atunci, zic sa mergeti sa-l vedeti.

In paragraful de incheiere, o chestie simpatica, dar si ea importanta: la finalul spectacolului, la aplauze, Anda intreaba cat este ceasul. Era 7 fara 20. La 7 fix ea avea trenul spre Bucuresti. Caci dimineata trebuie sa fie la Odeon, avand repetitii. Aici am voie sa fac spoiler, asa ca va spun deznodamantul: a prins trenul 🙂 Mai trebuie sa adaug ceva? (Aici trebuie si o mica explicatie: Anda nu calatoreste niciodata cu avionul pentru ca toata recuzita ei, toate hainele personajelor (adica Francesca la toate varstele ei) din spectacolul Pe jumatate cantec, ocupa loc. Nu ar intra in bagajul de mana, deci ar trebui sa intre la cala. Se teme sa nu se piarda, caci fara acelea nu poate juca. Drept urmare, trebuie sa stie tot timpul bagajul langa ea. Din acest motiv, a venit cu o zi inainte, a ajuns duminica dimineata, a avut timp o zi si un pic sa se refaca, si-a dus rolul (in mod cu totul exceptional), s-a urcat in tren si se duce catre repetitii. Inca o data,