Povestea personajelor mele pierdute
Un spectacol de Iris Spiridon
Concept vizual: Daniel Buglea
Distributie:
Serban Gomoi
Conrad Mericoffer
Andreea Bibiri
Rodica Ionescu
Alexandru Voicu
Vazut la Teatrul Dramaturgilor Romani, Sala Iosif Naghiu
Povestea personajelor mele pierdute – Opinie LaTeatru.EU
Inca din descrierea spectacolului, suntem informati ca ni se va raspunde la urmatoarele 3 intrebari:
- Cum se nasc personajele
- Ce se intampla cu ele atunci cand sunt respinse?
- Care e relatia dintre autor, personaj si spectator?
Personajul principal al spectacolului este un tanar scriitor contemporan, care in fiecare vineri oferea “audiente” personajelor sale. Bineinteles ca pe langa propriile personaje mai apareau, invitate ori neinvitate, si personaje ale altor autori. Creatorul lor murise, drept urmare ele “isi incercau norocul” la unul in viata. In fond, cati autori nu au rescris ori continuat opere clasice?
Nu va zic nici despre ce personaje este vorba, celebre ori nu, nici nu incerc sa va raspund la intrebarile de mai sus, ci va voi vorbi despre ideea de baza a spectacolului. Una deloc noua, evident.
Ideea ca autorul este Dumnezeul unui personaj, cel care decide ce se intampla cu acesta, este una ofertanta. Poate fi extrapolata la viata oricui, ce ai face daca ai putea sa-ti intalnesti Dumnezeul, Creatorul, ce discutie ai avea cu El, cu amendamentul ca in acest caz autorul nu doar te-a creat, ci iti si decide pas cu pas viitorul. In functie de credinta, Dumnezeu iti mai lasa un asa numit “liber arbitru”. Mai depinde si de tine, nu doar de El.
Problema, din punctul meu de vedere, este DE CE autorul decide ca personajul sa ia o decizie sau alta. Se spune, nu doar in spectacol, ca fiecare personaj are cate ceva din autor, exista o particica din autor, din sufletul si din mintea lui, in fiecare personaj. Cat anume si ce anume l-a determinat pe autorul in cauza sa se comporte astfel cu personajul sau este o intrebare fara raspuns.
Legat de autori, vreau sa fac o paralela interesanta si utila cu bloggingul, asupra ei urmand sa revin, probabil pe blogul de film. Asadar, un autor de articole ar trebui sa aiba in vedere urmatoarele lucruri cand scrie:
- Cultura lui cinematografica/literara/teatrala;
- Cultura lui generala;
- Experienta lui de viata.
Aceste lucruri sunt valabile si la un autor de carti, in mod evident. Primele 2 sunt destul de evidente, insa deseori ma intreb ce anume din experienta sa de viata l-a determinat sa scrie un asemenea text. La bloggeri, sincer sa fiu, e mai simplu, deseori ei iti povestesc intocmai experienta lor si exact din acest motiv in multe situatii prefer un articol de pe un blog in dauna unei recenzii a unui critic (in special in cazul filmelor si spectacolelor de teatru).
Nu pot sa inchei fara sa spun ca m-a atras dintotdeauna ideea de a scrie o carte, si incepusem candva una, motivul fiind, evident, ideea de a fi Creatorul si Dumnezeul unui personaj. Din pacate, la orice scriitor mai e nevoie si de o patra chestie, fara de care nu ar trebui sa te apuci de scris: talentul. Pe care trebuie sa il exersezi, dar evident trebuie sa ai ce exersa.
Nu inchei fara sa va vorbesc despre faptul ca Povestea personajelor mele pierdute este primul spectacol vazut la Teatrul Dramaturgilor Romani dupa o pauza de peste 1 an. Am avut ceva emotii sa revin acolo, este unul dintre teatrele care-mi plac, nu neaparat fizic, nu musai sediul lor, cat ideea lor de baza, faptul ca incurajeaza dramaturgia romaneasca, textele autohtone, multe dintre ele uitate sau ignorate. Daca este sa laud vreun concept de teatru, conceptul Teatrului Dramaturgilor este cu siguranta cap de lista (urmat, evident, de conceptul non-verbal al Teatrului Masca). Va recomand, deci, sa (re)veniti cu drag la acest teatru.
Povestea personajelor mele pierdute este un spectacol excelent si imi pare cumva a fi emblematic pentru acest teatru. Nu-l vad jucandu-se in alta parte, ca sa zic asa.