PROFU’ – Teatru Godot

PROFU’ de Jean-Pierre Dopagne
Un spectacol de Răzvan Vasilescu
Vazut la Teatrul Godot (Palatul Bragadiru)

PROFU’ – Opinie LaTeatru.EU

Despre PROFU’ pot scrie in 3 moduri, pot privi spectacolul din 3 perspective distincte:

1. Prima perspectiva, preferata mea, este cea strict legata de text. Povestea profesorului de literatura care la un moment dat scoate mitraliera si omoara mai multi elevi. De ce face el asta, cat de INDREPTATIT este el si ce efecte are fapta lui ramane sa descoperiti singuri. Oricum, despre povestea in sine, despre profesorii de literatura in general si despre elevi, cei de ieri, cei de azi si cei de mine, as putea scrie articole intregi. Povestea mi-a placut, m-a incantat, as recomanda-o oricui, caci cu totii am fost elevi, cu totii am facut literatura in scoala. Unii mai au copii iar altii, foarte putini, sunt chiar ei profesori de literatura. Evident, ei vor privi si vor trai altfel spectacolul.
2. A doua perspectiva este cea legata de ideea generala de one-man show. Eu am spus tot timpul ca one-man-show-urile sunt mult mai vii, mai amuzante, decat one-woman-show-urile ce sunt in 95% dintre cazuri lamentari. Nu spun ca nu sunt pe bune, nu spun ca nu sunt bine realizate. Ideea ramane legata de One-Man-Show-uri.
3. A treia perspectiva, strans legata de precedenta, este discutia despre Razvan Vasilescu. Mie chiar mi s-a parut credibil in rolul profesorului, chiar mi s-a parut de acolo. Si, evident, este unul dintre actorii, nu sunt multi, care pot duce un one-man-show.

Evident, as putea vorbi si despre absenta decorului, despre cum acest spectacol s-ar putea juca oriunde (as sugera in scoli si licee, eventual si in facultati). Dar este prea putin de spus, deci discutia se termina repede.

Acum, voi face ceva ce am mai facut de cateva ori si, ignorand cele 3 perspective, voi vorbi despre … MINE. Despre relatia mea cu scoala, cu literatura, cu profesorii de literatura. De limba romana, ca sa fiu mai precis.

Spun din start: literatura nu mi-a placut deloc, dar deloc in scoala. Partial a fost din vina programei (80% dintre opere erau complet neinteresante, in special cele rurale), partial din vina profesorilor, partial din vina mea. Nu as putea spune cine are vina mai mare, asa ca prefer sa spun ca cele 3 vinovatii sunt fix egale.

Din pacate, insa, nu am intalnit vreun profesor care sa ma faca sa imi placa sa citesc. Problema este ca, de fapt, nici macar unul dintre ei (una dintre ele, caci am avut doar femei: una singura in scoala generala si 3 in liceu) nu a incercat acest lucru. Ele au plecat de la premisa ca eu sunt OBLIGAT sa citesc, iar ele sunt OBLIGATE sa predea programa. Din pacate, eu am stiut intotdeauna sa fentez, sa evit obligatiile, asa ca gustul cititului l-am descoperit tarziu. Al cititului din placere, zic.

Legat strict de mine, nu spun ca am fost elevul model. Nu era o placere pentru profesoarele de limba romana sa ma aiba elev. Evident, nici nu eram SINGURUL elev. Unii ar spune ca vina imi apartine in proportie mai mare decat acel 33%. Poate nu eram indeajuns de matur sa inteleg anumite lucruri. Insa mi s-a parut si ca profele mele, vreau sa spun TOATE, erau foarte rigide. Foarte setate pe ideea de “ce veti face la bac”. Chestie care, repet, a anulat orice urma de placere a lecturii.

Glumind putin, astrele nu s-au aliniat. Deci nu e vina nimanui, ca sa zic altfel.

Si tot in gluma vorbind, in viziunea profesorului din poveste, eu as fi fost principalul vizat de gloante. PROFU’ ar fi inceput in mod cert cu mine. Asta daca nu cumva as fi avut norocul sa chiulesc fix in ziua mea. Lucru deloc exclus, ca sa zic asa.

Voi mergeti sa vedeti PROFU’. Sigur o sa va puna pe ganduri, sigur o sa va placa, sigur nu veti regreta alegerea facuta. Sigur nu ma veti injura. Sau, daca o veti face, sigur nu va fi din cauza calitatii spectacolului.