Reteta perfectiunii in foarte multi pasi care nu duc nicaieri
Un teatru fizic de Andrea Gavriliu
Scenografia: Alexandru Petre
Muzica: Mihai Dobre
Asistent coregrafie: Roxana Fanata
Light design: Lucian Moga, Alexandru Dancu
Distributia:
Roxana Fanata
Cristian But
Andrei Stan
Raluca Mara
Vlad Muresan
Ioana Cheregi
Andrei Gijulete
Crina Andriuca
Produs de sectia romana a Teatrului de Nord din Satu Mare
Reteta perfectiunii in foarte multi pasi care nu duc nicaieri – Opinie LaTeatru.EU
V-am mai spus si o repet de fiecare data: eu sunt omul certat cu ideea de cura de slabire. Am o experienta care cumva m-a marcat, o colega de scoala tinea cura si in clasa a VIII-a a ratat balul de absolvire pentru ca regimul era prea drastic. Sau, ma rog, asa il facuse ea. Discutia nu este despre cat de mult avea ea sau nu nevoie sa slabeasca, ci este despre cat de daunatoare sunt curele de slabire.
In plus, lucrul pe care eu nu l-am inteles niciodata, de cura se apuca cu precadere persoanele … slabe. Vorbesc serios: o tipa de 1.50 se apuca de slabit atunci cand face 51 de kg. Cand face 45 spune ca oricum mai trebuie sa dea jos, caci femeile ar trebui sa aiba cu 10 kg mai putin decat inaltimea. Inutil sa spun ca isi va continua regimul si stilul de viata chiar si la 40 de kg.
Despre produsele bio si eco as putea scrie pagini intregi. As putea scrie o carte intreaga. Nu despre ele, in sine, despre calitatile lor, ci despre publicul lor. Despre eticheta de bio sau de eco, oricare ar fi diferenta dintre cei 2 termeni, in cazul in care exista una, care a devenit pentru unii obsesie. Un scop in sine. Un obiectiv primordial.
Sa ne intelegem: nu am nimic cu produsele eco sau bio. Sunt momente in care mi le doresc. Cand vad un mar mare si frumos, mi se face pofta de mar. L-as infuleca, indiferent ca abia am mancat sau, dimpotriva, ca-mi chioraie stomacul de foame. Cand, insa, il gust si-mi dau seama cat de sec e, cat de lipsit de gust, imi doresc un mar bio. Unul natural, zemos. Si as zice sanatos, desi in acel moment nu ala e criteriul meu.
In sens invers, insa, toate studiile in orb (blind test, asa se numesc) au aratat ca oamenii, cu precadere copiii, prefera deserturile nesanatoase. Prefera o inghetata plina de arome in dauna uneia santoase. Eco, bio, naturala, organica. Ziceti-i cum vreti. Are o tona de zahar, e nesanatoasa, dar are in ea ceva ce nicio inghetata bio nu va avea vreodata: BUCURIE!
Stiu, sunt pe un blog de teatru, ar trebui sa vorbesc despre teatru. Dar inca n-am terminat. Mai am un ultim subiect si anume salile de fitness. O alta obsesie pe care unul ca mine nu o intelege. Refuza s-o inteleaga.
Vorbeam mai demult, sa tot fie vreo 5 ani, cu o amica despre asta. Despre alergat. Despre cat de bine te simti cand alergi. Cand faci miscare. Doar ca, zicea ea, cel mai placut si mai sanatos este sa faci miscare in aer liber. Aerul, mai ales daca este de munte ori de mare, iti face bine in sine. Chiar si daca stai, pur si simplu STAI sa respiri aer curat, organismul tau se va simti bine. Iti va multumi.
Si tot ea imi zicea marea ei nedumerire: benzile de alergat. Intelegea logica tuturor celorlalte aparate, mai putin a acestei benzi. Si, spre surprinderea ei, in rarele momente in care mergea la sala constata ca este cel mai solicitat aparat. Constatase ca sunt multi oameni, prea multi, care se duc la sala pentru a alerga pe banda.
Pentru a alerga ori a merge in gol, caci acea banda nu te duce nicaieri. Caci in cazul alergarii in aer liber, intr-un parc, bucuria este data si de locul in care ai ajuns. Bucuria este si de natura vizuala, caci alergi prin natura, vezi ceva frumos, odihnitor, in jurul tau.
Da, fix asa: oamenii care folosesc banda de alergare din sala nu alearga catre nimic. Alearga catre nicaieri, un nicaieri proiectat de ei insisi.
Fix asta vedem ca se intampla in spectacolul Reteta perfectiunii in foarte multi pasi care nu duc nicaieri. Este un spectacol despre obsesii, despre fericiri (pre)fabricate, despre fit, the best, zen si alti termeni pe care in ziua de astazi chiar si cei mai in varsta ii cunosc. Este un spectacol care poate fi rezumat foarte simplu printr-o singura fraza: perfectiunea te face fericit, orice imperfectiune genereaza stres si nefericire.
Am scris (pana acum) aproape 800 de cuvinte, dar doar maximum 50 despre spectacolul in sine. Nu ca mi-a displacut. Doar ca este foarte greu de caracterizat. E teatru fizic, e diferit de tot ce am vazut pana acum (fiind diferit si de ce s-a vazut pana acum pe scena satmareana). Ceea ce il faceextrem de greu de caracterizat.
Cum as putea eu spune cum au interpretat actorii? Cum le-as putea caracteriza evolutiile? As putea folosi o gluma dintr-un film cu grasi: am obosit eu uitandu-ma la ei (ele mai ales) cum alearga. Cum alearga spre nicaieri, as adauga eu.
Fiecare va intelege ce va dori din spectacolul Reteta perfectiunii in foarte multi pasi care nu duc nicaieri. Fiecare il va privi din propria perspectiva. Fiecare se va raporta la el in functie de propriile experiente, de propriile trairi. Pe langa unii ar putea trece neobservat, in viteza, asa cum trec deseori pe langa noi alergatorii dintr-un parc. Pe altii s-ar putea sa-i loveasca, sa-i atinga, sa le provoace sentimente puternice (uneori, pozitive si negative deopotriva). Pe altii doar ii pune pe ganduri. Iar altii ar putea pur si simplu sa-l ia ca atare, sa-l priveasca strict ca act artistic. Sa-l priveasca detasat, fara dorinta de a despica firul in patru si a-si pune probleme filosofice complicate.
Paradoxul sau farmecul spectacolului este ca niciunul dintre cei de mai sus nu greseste. Fiecare are dreptate in felul sau.
Mergeti sa vedeti Reteta perfectiunii in foarte multi pasi care nu duc nicaieri si vedeti exact din ce categorie faceti parte. Mie mi-au trecut prin cap toate gandurile acelea, multe si amestecate, de la inceputul articolului.