TOTO!
regia: Bobi Pricop
muzica si sound design: Calin Topa
scenografia: Raul Cioaba
coregrafia: Filip Stoica
traducere: Silvia Nastasie
producator delegat: Mihai Trasnea
Distributie:
Effy: Mara Bugarin
Toto/ Noah: Dragos Stoica / David Drugaru
Mama (voce): Alina Craita
Matusa (voce): Mara Carutasu
Unchiul (voce): Voicu Aanitei
Vazut la Teatrul Masca pe data de 5 aprilie 2025
TOTO! – Opinie LaTeatru.EU
Dupa cum stiti, eu privesc fiecare spectacol drept o experienta de viata. Cu cat este ea mai intensa si mai diferita, cu atat o voi aprecia mai mult. Evit sa spun unica, cuvantul are inteles multiplu. Dar asta am in minte de fiecare data.
Experienta de a vedea un spectacol de teatru cu castile in urechi nu este unica pentru mine, insa o apreciez si o savurez de fiecare data, mai ales daca ea are sens in poveste. Daca ea nu este o fita inutila.
Fara legatura cu spectacolul in sine, cu calitatea lui, castile au reusit sa reduca la minimum nesimtirea unor spectatori: pe de-o parte, daca toti au casti pe urechi X, chiar si daca ar vrea sa vorbeasca cu cineva, n-ar avea cu cine; in plus, chiar daca o face, eu nu-l aud. Asa ca pot spune ca a fost din start o experienta placuta.
Ideea era insa alta: spectatorul trebuia sa aiba impresia ca totul este in capul lui, ca nimic nu este real, ca asista la o mare iluzie. Cam asta era ideea povestii, de fapt. De asta auzeam totul la casti. E drept, era si efectul contrar: m-am simtit departe de poveste, ceva parca era artificial. Fake. Si se pierdea si o buna parte din “magia teatrului”, din acel schimb de energii dintre actori si spectatori. Chiar si energia transmisa de ceilalti spectatori se anula. Ma simteam de parca eram singur intr-o sala de teatru. Imi imparteam singuratatea cu ceilalti, dar tot singur eram. Sentiment pe care nu-l mai traisem intr-o sala de teatru de la pandemie…
Sa revin la TOTO! …
Effy este o fata de 12 ani ce ajunge sa fie parasita, din motive diferite, de ambii parinti: tatal plecase de acasa, iar mama fusese internata intr-un spital de psihiatrie. Nu sunt atat de clare circumstantele incendiului, cat de vinovata era mama ei, insa clar este efectul: Effy este trimisa la matusa (sora mamei) ei.
Acolo avea insa o mare problema: blocul avea reguli stricte in privinta animalelor de companie. Altfel spus, ea nu avea voie sa-l ia cu ea pe TOTO!, cainele la care ea tinea enorm. Singura fiinta pe care o mai avea alaturi!
Cu toate astea, ea reuseste sa-l ascunda pe TOTO!, traind asa cateva zile bune. Singurul om care stie de caine este vecinul NOAH, insa nu poti ascunde la nesfarsit un caine. Ce se intampla cu exactitate si cum se termina totul ramane sa descoperiti singuri.
TOTO! era totul pentru ea, asa ca nu concepe sa-l piarda. Este aici un dublu sacrificiu: Effy ar sacrifica orice pentru TOTO!, dar si cainele s-ar sacrifica pentru binele stapanului. O relatie pe care unul ca mine, care nu a avut niciodata caine, nu o poate intelege pe deplin.
Discutia despre sacrificiu mi-a adus aminte de ceea ce auzisem candva legat de educatia unui copil. Un psiholog sustinea ca un animal de companie educa cel mai bine un copil. Intre un caine si o pisica, spunea acel psiholog, cainele este mult mai educativ. Chiar daca eu sunt “cat person”, pot intelege argumentele.
Revenind la spectacol, jocul actorilor este excelent. Mara Bugarin in rolul tinerei Effy este extrem de convingatoare. Iar modul in care regizorul se joaca cu decorul in fata spectatorilor m-a impresionat. Si sper ca ati tinut minte: eu de obicei nu sunt atent la decor.
Da, TOTO! este un experiment reusit, chiar daca partea cu castile m-a scos cam prea mult din zona de confort. Poate sunt eu prea dubios, prea dornic de a fi in mijlocul actiunii. Pe voi va indemn sa mergeti sa va convingeti singuri cat de inspirat a fost regizorul atunci cand a hotarat sa puna fiecarui spectator o pereche de casti pe urechi.