Trei generatii de Lucia Demetrius
Regia: Dinu Cernescu
Scenografia: Maria Miu
Ilustratia muzicala: Vasile Manta
Distributia:
Sultana, nevasta lui Ionita: Angela Ioan
Ruxandra, fiica Sultanei: Crina Muresan
Eliza, fiica Ruxandrei: Sabrina Iaschevici
Veronica, fiica Elizei: Paula Niculita
Domnisoara Macri cea mica: Rodica Mandache
Tinca, servitoarea casei: Ruxandra Maniu
Ionita, judecător: Mugur Arvunescu
Ilie, fiul lui: Alexandru Papadopol / Silvian Valcu
Chiril, mosier: Laurentiu Lazar
Radu, medic: Ioan Batinas / Nicholas Catianis
Serban, pianist: Ionut Kivu / Andrei Runcanu
Alexandru, avocat: Marian Ghenea
Pavel, iubitul Veronicai: Dragos Panait
Stefan, vecin: Marian Lepadatu
Trei generatii – Opinie LaTeatru.EU
Trei generatii este un spectacol ce poate fi lesne folosit in scopuri propagandistice. Pe de-o parte comunistii, fosti, actuali ori viitori, il pot folosi pentru a ilustra cat de profunde au fost schimbarile aduse de noua oranduire comunsita. Cum femeile si-au castigat independenta cu adevarat abia sub conducerea comunista. Pana atunci opinia lor nu conta, ei trebuiau sa asculte de barbati: tatal stabilea casatoria, care trebuia sa fie musai convenabila familiei. Nu se punea problema vreunui sentiment de iubire. Era o impertinenta din partea fetei sa se indragosteasca.
Iar barbatii, chiar si cei tineri, gandeau fix la fel ca cei batrani: casatoria era o modalitate de a spori bogatia. Ori, chiar daca nu, femeia nu trebuia sa-l traga in jos. O femeie dintr-o familie cu datorii era o paria, era exclusa.
Pe de alta parte, feministele vechi si noi pot folosi spectacolul din aceleasi motive. E drept, nu se vor lauda prea mult cu faptul ca regimul comunist a dat acele drepturi femeilor in tara noastra, la fel cum vor sa ascunda faptul ca in multe tari feminismul este sprijinit de partidele de stanga (mai moderate ori mai radicale).
Adversarii comunismului se pot folosi, la randul lor, de acest spectacol, aratand cum au decazut anumiti oameni care pana atunci erau respectati. Cum avocatii onorabili ajunsesera muritori de foame, iar fostele mari case, in care locuia pana atunci o singura familie, au fost impartite, caci pe langa fostii proprietari, lasati si ei sa locuiasca acolo, tolerati, au fost bagati cu forta chiriasi noi. Atmosfera acelor timpuri este extrem de bine redata.
Paradoxal, abordarea corecta, daca putem vorbi despre corectitudine in acest caz, este prima. Autoarea Lucia Demetrius a fost un dramaturg care imbratisase asa numitul Teatrul realist socialist, piesa Trei Generatii, aparuta in 1956, fiind incadrata in categorie Dramaturgie proletcultista. Autoarea este in sine un personaj care, poate, ar trebui studiat si aprofundat mai cu atentie.
Revenind la punerea in scena, Trei generatii s-a dorit din start o piesa de propaganda comunista. In adaptarea Teatrului Odeon, a regizorului Dinu Cernescu, propaganda a fost mult atenuata, personajele burgheze nefiind deloc caricaturizate, bagatelizate. Dimpotriva chiar, unul ca mine a empatizat cu ele, mai ales cu avocatul care era nevoit sa ceara bani de la propria fiica.
De fapt, chiar aceasta este principala calitate a acestei puneri in scena: obiectivitatea. Nu s-a dorit nici bagatelizarea personajelor burgheze, nici ironizarea perioadei comuniste si a noilor stapani. Nu este vorba nici despre un spectacol feminist, asa cum (cu siguranta) si-ar dori unele. Spectacolul Trei generatii ne poarta pur si simplu prin 3 epoci importante ale istoriei tarii noastre, reusind sa ni le prezinte fara sa le judece. Noi, spectatorii, suntem cei invitati sa tragem concluziile.
Despre aspectele teatrale ale montarii Trei generatii puteti citi la critici (Yorick, EVZ). Mie unul mi-a placut intregul spectacol, intreaga punere in scena. Orice alta discutie, in cazul unui spectator ca mine, atent la mesaje si la text mai mult decat la jocul actoricesc si la regie, este inutila. De-a dreptul fita. Ori snobism intelectual. Depinde cum vreti sa-l numiti.