Ultimii
TEXTUL si REGIA: Mimi Branescu
SCENOGRAFIA:
Maria Tache
Andreea Besliu
Adela Parvu
MUZICA:
Vasi Bordianu
LIGHTING DESIGN:
Serban Ionescu
DISTRIBUTIA:
Adrian Titieni
Emanuel Parvu/Alin Florea
Conrad Mericoffer
Andreea Mateiu
Vazut la Sala Mare a Teatrului Metropolis
Ultimii – Opinie LaTeatru.EU
Ultimii este un cuvant care poate insemna multe. Formele sale de singular, ultimul / ultima, mi se par chiar mai ofertante. Ultima carte a autorului X poate insemna multe: daca autorul a murit, inseamna efectiv ULTIMA, cea din urma. Dar daca autorul traieste, are sens sa folosim sintagma ULTIMA?
Ultima / ultimul / ultimii poate fi insa si o caracterizare calitativa a unui lucru, produs, eveniment ori chiar om. Exact din acest motiv, se recomanda evitarea folosirii sintagmei ULTIMII oameni atunci cand formularea se doreste a fi una neutra: ultimii oameni ramasi in autobuz ar trebui reformulata in pasagerii ramasi in autobuz.
In cazul spectacolului Ultimii, sintagma este deopotriva una calitativa si cantitativa. Titlul este deci de o ambiguitate perfecta, te atrage fara sa poti explica de ce, ti se pare potrivit la iesirea din sala, iti vine sa recomanzi spectacolul, insa ti se pare ciudat sa recomanzi … ULTIMII. Pare atat de necomercial si in acelasi timp atat de catchy incat nu esti decis daca cine a decis titlul a fost un om genial ori un om total neinspirat.
Spectacolul Ultimii ne arata patru personaje incapabile sa evadeze din universul lor limitat. Un tata batran, doi fii si prietena unuia dintre fii formeaza tabloul complet. Fiecare are problemele lui, fiecare ii judeca pe ceilalti, fara ca vreunul sa se poata ajuta pe el insusi. Tatal traieste in trecut, fii au fiecare problemele lor, unul este un artist ratat, un muzician care nu a compus niciodata nimic, iar celalalt, desi realizat din punct de vedere profesional, a dat-o-n bara la un moment dat, din cauza acelui moment avand si acum de platit. Iar intrusa este prietena artistului, o persoana care se sacrifica la propriu din dragoste. Nici ea nu poate pleca, desi rational ar avea toate motivele din lume. Dar n-o face, desi ameninta constant cu asta.
O poveste deopotriva trista si amuzanta, fara un final cert, fara un deznodamant. Spectacolul Ultimii ne arata doar boala, fara sa ne ofere si tratamentul. De fapt, ideea chiar asta este: nu trebuie sa ajungi acolo, nu trebuie sa ajungi intr-o atare situatie, caci de acolo nu mai poti iesi.
Dintre toti actorii de pe scena, Adrian Titieni are rolul cel mai intens, cel care iese cel mai mult in evidenta. Un rol greu, un personaj complicat, pe care el il interpreteaza foarte natural, dand impresia ca totul este “floare la ureche”. Piece of cake.
Un ultim lucru am de subliniat: textul este scris de Mimi Branescu. Este deci un text autohton, gandit aici, in Romania. Nu a fost adaptat, nu trebuie sa cautam comparatii ori sa ne gandim la ce-i romanesc si ce-i mai putin romanesc. Este o realitate pur romaneasca, realitate pe care o intalnim la tot pasul.
Legat de regizorul-dramaturg, multa lume (inca?) il asociaza pe Mimi Branescu cu comediile, ceea ce este gresit. Nu spun ca la Ultimii nu se rade. Se rade zgomotos, se rade cu pofta, se rade pe saturate. Doar ca acesta este doar primul strat. Daca spectatorul reuseste sa treaca de acesta, va gasi cateva lucruri extrem de profunde, care-l vor pune pe ganduri. Din pacate insa, unii nu vor in ruptul capului sa treaca de primul strat. Nu-si propun sa faca asta. Se si lauda cu asta.
Mergeti sa vedeti Ultimii, un spectacol foarte bun din toate punctele de vedere. Din pacate, un spectacol subevaluat, la care lumea nu se bate pe bilete.