10 ani mai tarziu
dupa „Tape” de Stephen Belber
Directia scenica: George Remes
Sound design: Stefan Radulescu
Distributia:
Vince: Vladimir Purdel
Jon: Vlad Brumaru
Amy: Ana Maria Pop
Vazut la Teatrul Godot pe data de 11 februarie 2023
10 ani mai tarziu – Opinie LaTeatru.EU
Desi n-am avut parte de asa ceva, de asemenea experiente, spectacolul 10 ani mai tarziu m-a pus rau pe ganduri. Am iesit din sala de teatru plin de intrebari, extrem de nedumerit.
Nu vreau sa fac spoiler, nu vreau sa vorbesc despre elementul declansator, chiar daca titlul original, Tape, mi se pare un mare spoiler.
Vreau sa va vorbesc, insa, despre ideea secundara a povestii. Ideile secundare, de fapt.
Povestea este asa: 2 prieteni, Vince si Jon, se intalnesc dupa 10 ani de la terminarea liceului. Ei au fost colegi de liceu si au ramas buni prieteni. Jon ajunsese regizor, urmand a avea filmul proiectat la un festival din acel oras, in timp ce Vince era in continuare pompier voluntar si dealer de droguri. Nu progresase mai mult de atat.
Prilejul reintalnirii lor era fix proiectia filmului lui Jon, eveniment pentru care Vince venise de departe, cazandu-se la un motel de pe autostrada. Nu zic despre ce caseta este vorba, insa va spun ca spre final apare in scena si Amy, o alta fosta colega, o tipa care fusese cuplata in liceu cu amandoi. O tipa din cauza careia cei 2 se certasera atunci.
Vedeti voi exact cum stau lucrurile, care este miza principala. Eu va voi vorbi despre mizele secundare:
- Cat de mult te schimbi in 10 ani?
- Cat de durabile sunt prieteniile vechi, din liceu, atat timp cat oamenii evolueaza diferit?
- Cat de relevanta pentru personalitatea unui om este o intamplare din urma cu 10 ani?
- Cat de mult te mai gandesti la faptele din trecutul tau?
- Cat de multe simti ca mai ai in comun cu fostii colegi de liceu?
Ma rog, eu mai am un pic si fac 20 de ani de la terminarea liceului, dar intrebarile raman valabile. Liceul nu este o perioada cu care sa ma mandresc, fara sa fi facut ceva de care sa-mi fie rusine. Insa SUNT CONVINS ca 99% dintre fostii mei colegi de liceu si de generala ar ramane socati sa ma vada si sa auda cu ce ma ocup. Norocul meu, la modul propriu, este ca nu am tinut legatura cu prea multi oameni de atunci. Ma rog, chestiunea in cauza poate fi privita si altfel: nu am tinut legatura pentru ca legaturile mele cu ei s-au rupt, pentru ca pur si simplu nu mai avem nimic in comun.
Un alt lucru care m-a pus pe ganduri: modul in care UN EVENIMENT poate fi privit din 3 perspective, perspective care au fost alterate de timp. Nu va spun mai multe, va las pe voi sa descoperiti despre ce-i vorba.
Mi-au placut toti actorii, foarte convingatori, cu interpretari solide, chiar daca Ana Maria Pop pare a fi fost deasupra celor 2. Pur si simplu s-a luminat scena atunci cand a aparut ea. Pur si simplu s-a schimbat totul in bine: a crescut miza, a crescut suspansul, totul a parut complet (pana atunci plutea in aer senzatia ca MAI LIPSESTE CEVA). Excelenta actrita, excelenta interpretare, foarte bine conturat personajul ei.
Mi-a placut si micul twist de final, chiar daca eu il anticipasem. Poate merg prea mult la teatru si pot fi greu surprins. Oricum, un twist previzibil nu este neaparat unul rau. Era cel mai bun posibil, cel mai credibil.
Mergeti sa vedeti 10 ani mai tarziu, iar daca mai tineti legatura cu cineva din liceu, musai sa-l luati pe acel cineva cu voi la teatru. Veti avea ce discuta dupa spectacol, la o bere.
ps: In timpul spectacolului 10 ani mai tarziu ma gandeam la ramanerea in trecut. La ce-i face pe oameni sa ramana blocati intr-un moment din trecut. De ce unii oameni nu pot merge pur si simplu inainte? Drept urmare, mi-am amintit de o carte terminata recent, A cincea oara in decembrie. Acolo era vorba despre un american care ramasese blocat in trecut, in perioada dinainte de razboi. Avea de rezolvat o crima care se petrecuse inainte de razboi, crima care nu mai interesa pe nimeni. Insa el nu putea trece mai departe, era inca blocat acolo. Evident, fiecare e blocat in trecut din alt motiv. Pentru a avansa, a progresa, trebuie sa isi rezolve socotelile cu trecutul. Pentru unii, acest lucru este imposibil. Nu va dezvalui altceva din spectacol, va spun doar cat de bine ma simt ca nu sunt agatat cu nimic de trecut. Nu trebuie sa te mandresti cu trecutul: trebuie doar sa il privesti ca pe o experienta pe care ai trait-o si din care ai ce invata. Pentru unul ca mine, este o sursa de inspiratie. Din pacate, nu toti sunt capabili sa-si incheie batand din palme socotelile cu trecutul. Tind sa cred ca aceste socoteli neincheiate cu trecutul sunt o cauza importanta a depresiilor.