Arca lui Lenin – Teatrul Masca
Sorin Dinculescu- Stalin
Alexandu Budacă -Lenin
Massimiliano Nugnes/ Niculai Popescu – Minerul
Valentin Mihalache -Brigadierul
Laura Dumitrașcu – Brigadiera
Anamaria Pîslaru- Cominternista
Dora Iftode- Intelectuala
Nicolae Pungă – Intelectualul
Robert Poiană – Otelarul
Cristina Panait – Taranca
Alex Floroiu- Pionierul
Amalia Popa/ Ioana Rufu- Pioniera
Eugen Fetescu- Fierarul
Mădălin Mladinovici- Mosfilm – muncitorul
Cristiana Savu – Mosfilm
Realizatori
Regia si scenariul: Mihai Malaimare
Scenografia si costume: Sanda Mitache
Coregrafia: Mirela Simniceanu
Muzica:Vasile Manta
Arca lui Lenin – Opinie LaTeatru.EU
Cititi, va rog, distributia. Ignorati numele actorilor si ganditi-va doar la acele meserii. La oamenii care le practicau. La acei oameni mici, multi, aparent neimportanti, care prin munca lor, cinstita sau nu, morala sau nu, au pus umarul la construirea socialismului.
De multe ori m-am gandit atat la comunismul sovietic, cat si la nazismul german, ca la niste lucruri puse in aplicare ca la carte. Si pe partea comunicationala, dar si pe partea organizatorica. Ambele sisteme, ca de altfel si alte sisteme totalitare, nu puteau fi puse in aplicare de un singur om. Nu putea Lenin, singur, sa isi desavarseasca planul. Toti ceilalti, constient sau nu, se fac vinovati.
In Romania anului 2017 inca se mai cauta turnatori, inca mai sunt descoperiti. Inca ne mai enervam cand aflam de un om pe care-l apreciam ca a fost turnator. Inca nu am trecut de etapa aceea neagra, intunecata, a istoriei.
Problema este, insa, alta: cu cat avansam in timp, cu atat perioada aia va deveni mai interesanta. Pentru unii amuzanta. Si, desi nu ma laud cu asta, si eu sunt in aceasta categorie.
Cel mai bun exemplu este ACEST spectacol de teatru. Ar trebui sa fie cutremurator, ar trebui sa plangi la el. Insa noi radem. Noi, adica generatia mea, impreuna cu cei mai mici decat mine.
Vorbeam cu domnul Malaimare dupa spectacol, ziua urmatoare. Imi spunea ca a fost socat sa vada ca la o poezie despre Prajitura oferita lui Lenin, care urma sa fie pastrata pentru Stalin a doua zi (n-am gasit link, sa v-o arat), lumea radea. Lumea adica generatia tanara. Rasul nu este o chestie neaparat controlata, nu razi doar cand trebuie. Uneori razi si cand nu trebuie si-ti dai seama de greseala ulterior.
Spectacolul, strict teatral, are marea calitate de a te transpune in perioada aceea. E drept, noi eram in siguranta, nu riscam nimic nici daca pozam cu telefonul, nici daca radeam, nici daca ULTERIOR faceam glume pe seama personajelor.
De fapt, cred ca acesta este marele castig al spectacolului: ii poti vedea pe Lenin si pe Stalin in fata si-i poti ironiza. Poti rade cu gura pana la urechi de ei. Poti rade de perioada aia.
Macar atata lucru putem face acum. Macar atata lucru LE putem face.
Altfel, Arca lui Lenin ar trebui sa fie un spectacol trist. Nu stiu cum este pentru altii, pentru mine nu a fost deloc asa. Are un vibe bun, te simti bine. Si este FOARTE bine interpretat. Dintre toate spectacolele vivante ale Teatrului Masca, Arca lui Lenin imi pare deopotriva cel mai greu, dar si cel mai bun. Un spectacol GRANDIOS. Iar eu am avut privilegiul sa-l vad in Piata Operei din Timisoara. Inca o ironie la adresa sistemului. Zic. Salutari TEATRALE tuturor! 🙂