Bucurestiul meu
Distributie:
Claudia Ene
Madalina Tapu
Adelina Toma
Vlad Brumaru
Cristiana Luca
Vlad Galer
Cristina Danu
Vlad Lința
Alexandra Raduta
Paul Nistor
Florin Aioane
Regie: Adelaida Zamfira
Coregrafie:
Andreea Duta
Alina Radu
Produs de Compania 17 (UNATC anul 2) – vazut la Godot Cafe-Teatru
(pagina de facebook a spectacolului)
Bucurestiul meu – Opinie LaTeatru.EU
Cei care ma cunosc imi stiu narcisismul. Si cei care nu ma cunosc, dar au auzit de mine, stiu asta despre mine. Mie-mi place sa vorbesc despre mine, de fapt ador sa fac, daca as putea sa fac asta non-stop pe bune de n-as face-o. Altii, dimpotriva: ar vrea sa vorbeasca cu precadere despre altii, nu le vor sa vorbeasca despre ei, altii sunt tot timpul subiectul.
Daca cei ca mine se numesc narcisisti, cum se numesc, oare, cei din a doua categorie?
Acum, dupa multe spectacole de teatru vizionate, trebuie sa va spun ce problema existentiala mi-am pus (discutam pe tema asta cu un amic, nu mi-a venit mie brusc): actorul unde se situeaza in toata povestea asta? Acel amic, spectator de teatru ca si mine, ma intrebase daca nu mi-ar placea sa fiu actor. Sa fiu acolo pe scena, sa ma aplaude lumea la final.
Desi initial am zis da, desi recunosc ca iubesc la nebunie senzatia de la final, cu aplauzele, trebuie sa va fac o marturisire: de fapt, nu as putea fi actor tocmai din cauza narcisismului (ma rog, si pentru ca n-am talent).
Actorul este tot timpul altcineva: azi este Hamlet, maine-i Romeo, poimaine e cine stie ce taran dintr-o piesa ruseasca, peste o saptamana joaca un rol de securist intr-un film romanesc de arta … De fiecare data este vorba de altii, niciodata despre ei.
Desi actorii sunt acolo, pe scena, desi ei dau viata personajelor, cunoastem foarte putine despre ei.
E drept, daca-i intrebi pe actori, iti vor spune o gramada de chestii, toate adevarate: fiecare actor isi pune propria amprenta pe personaj (dar si invers, fiecare personaj lasa urme in tine, ca actor), fiecare actor isi personalizeaza rolul (unii mai mult, altii mai putin), fiecare actor se regaseste, intr-o proportie mai mica sau mai mare, intr-un rol.
Cu toate astea, cand e vorba despre EI? Cand un actor isi va juca PROPRIUL rol in fata spectatorilor? De fapt, intrebarea trebuie pusa invers: cand spectatorul, fie ca este el de teatru sau de film, va fi interesat de un astfel de rol?
Eh, daca vreti sa vedeti un astfel de spectacol, unul in care actorii (in acest caz niste tineri studenti la UNATC) isi joaca propriile roluri, mergeti la Godot sa vedeti Bucurestiul Meu. Ma rog, Bucurestiul meu este identic cu Bucurestiul lor, identic cu Bucurestiul nostru, al tuturor.
Iar spectacolul are un alt farmec: pe scena nu vedeti doar actori, ci si spectatori. Cand unul dintre ei isi spune povestea, ceilalti stau si asculta fermecati. Rad, plang, lacrimeaza. TRAIESC alaturi de el. Totul natural, naturalete pe care, din pacate, o intalnim din ce in ce mai rar pe scena de teatru.
Si apropo de naturalete, trebuie sa va povestesc o faza care m-a impresionat. Nu stiu cine este cel in cauza, dar si daca as avea habar tot nu v-as spune. Ideea este ca eu am stat in fata (la Godot, masa 1), fix langa scena. Am putut vedea, mai de aproape, totul. Fiecare isi spune povestea la microfon (sunt 2 microfoane, ca sa nu-l dea la o parte pe cel de la microfon urmatorul la rand venea la celalalt si incepea, celalalt retragandu-se usor in spate, pe scaune). La un moment dat vine la microfon, fix la cel din fata mea (masa 1 e in lateral, in stanga cum te uiti SPRE scena) un tip care se vedea ca-i emotionat. Nu ma uitam la el, ci la microfon. Care tremura. Omul traia intens momentul. Eu empatizam maxim cu el, stiu ca eu pe scena ma emotionez mult mai rau. Pe masura ce vorbea, singurul lucru pe care mi-l doream era sa nu se balbaie, sa termine cu bine. Culmea, desi tremura tot, nu se balbaia. Vorbirea ii era coerenta si chiar cu intonatie. Duce la capat discursul si la final se duce usurat inapoi pe scaune (ei stateau pe niste scaune, cei care vorbeau faceau cativa pasi in fata) si acolo este felicitat de colegi. Exact ce am patit cu totii, ca elevi ori ca studenti, dupa ce am avut de prezentat un proiect si ne-am intors in banca. Sincer sa fiu, momentul m-a emotionat si pe mine (nu la fel de mult ca pe actorul in cauza) incat am uitat brusc tot ce a spus acel om. Am fost atent la ABSOLUT TOATE celelalte detaliile in afara de cel important, cel pentru care se strofocase el atat de mult: discursul.
E clar: trebuie sa revad spectacolul :))
Acum, la modul cel mai serios: mergeti sa vedeti Bucurestiul Meu, mergeti sa vedeti spectacolele studentesti, indiferent ca vorbim de UNATC, Hyperion ori Spiru Haret (daca mai au, stiu ca ba au avut, ba nu au mai avut sectie de actorie). Bucurestiul meu este un spectacol care poate fi inteles pe de-a intregul doar de catre cei care locuiesc in Bucuresti. Nascuti aici sau doar mutati, nu conteaza: perspectiva difera, Bucurestiul este acelasi. Salutari OLTENESTI tuturor (ca sa stiti cu cine stati de vorba 😀 )!