Canin
Regia: Botond Nagy
Scenograf decor: Raul Cioaba
Designer de costume: Ioana Ungureanu
Dramaturg, Adaptare scenica: Diana Nechit, Andrei C. Serban
Muzica, Sound design: Claudiu Urse
Light design: Cristian Niculescu
Sufleur: Laura Moldovan
Regizor tehnic: Laurentiu Barnea
Distributie:
Tatal – Barna Bokor
Mama – Elena Purea
Sora Mare – Loredana Dascalu
Sora mica – Larisa Dobrin
Fiul – Daniel Suciu
Cristina – Ale Tifrea
Directorul / Dresorul – Luchian Pantea
Vazut in Sala Mica a Teatrului National din Targu Mures, in cadrul Festivalului de Teatru INTACT 2026
Canin – Opinie LaTeatru.EU
Despre spectacolul Canin poate fi vorbit din 3 perspective, fiecare fiind foarte ofertanta.
Prima perspectiva este cea comparativa: Canin (Dogtooth) este la baza un film scris si regizat de catre celebrul cineast grec Yorgos Lanthimos (autorul nebuniilor cinematografice Homarul, Bugonia ori Poor things / Sarmane creaturi). Ma rog, este co-scenarist la filmul Canin, dar asta e mai putin relevant.
Problema mea este ca nu am vazut filmul. Sau poate e invers: problema e de fapt un mare avantaj pentru mine, caci voi judeca acest spectacol strict pe baza a ceea ce am vazut in sala. E drept, stilul cineastului grec este vizibil de la o posta, si daca nu stiam ca este dupa acel film tot imi dadeam seama ca acel grec a avut o contributie.
Cei care au vazut filmul pot face comparatia aceasta pe 3 paliere:
- Pot lua actorii individuali, X vs Y, sa spui care e mai convingator decat care. De obicei, actorii de teatru ies in dezavantaj. Insa aici nu vorbim de actori de Hollywood de prima mana, asa ca nu exista castigatori certi.
- Al doilea palier este legat de diferentele de scenariu, de desfasurare a actiunii.
- A treia diferenta este legata de cum a resimtit fiecare spectator filmul, respectiv spectacolul de teatru. Fara sa fi vazut filmul in acest caz, eu spun ca de obicei teatrul iese in avantaj, cel putin in cazul meu, caci sunt de zece ori mai impresionat de ceva ce se petrece in fata mea decat de ceva ce se petrece … pe un ecran.
Discutia poate fi mai ampla, una dintre intrebarile pe care ar trebui sa ni le punem este ce filme (romanesti sau straine) s-ar preta la o dramatizare. Pot sa dau un exemplu: filmul lui Cristi Puiu, Sieranevada, s-ar putea lesne transforma intr-un spectacol de teatru. In sens contrar, un road-movie gen Marfa si banii cu greu ar putea fi transformat intr-un spectacol de teatru. Ca idee, eu cred ca teatrul romanesc s-ar putea folosi de succesul anumitor filme si ar putea sa le dramatizeze, sa le puna in scena. La fel cum si invers, niste spectacole foarte bune, de succes, mai ales daca-s texte romanesti, ar putea fi ecranizate pentru o mai buna vizibilitate, pentru a ramane (teatrul este perisabil, trecator, filmul e nemuritor; nu la modul general, ci in particular: spectacolul X are o durata limitata de viata, in timp ce filmul ramane pe vecie, poate fi vazut si revazut oricand).
A doua perspectiva este cea legata subiectul povestii. Aici trebuie sa va spun cate ceva din ea, un scurt rezumat: despre un tata abuzator care-si tinea sotia si copiii complet izolati. Casa lor era imprejmuita de garduri inalte de care copiii nu trecusera niciodata. Pentru a-si tine familia acolo, tatal distorsiona realitatea.
Intreaga familie erau niste caini, deseori se comportau precum niste caini, copiii fiind dresati exacti precum niste caini. Singurul intrus, singura persoana care intra in acea casa, era Cristina, care avea unicul scop de a-l satisface sexual pe baiatul familiei. La un moment sunt nevoiti sa renunte la serviciile ei, asa ca nu foarte tanarul baiat trebuia sa-si satisfaca altfel pornirile sexuale. Una dintre surori trebuia sa preia rolul Cristinei.
Copiii sunt complet dezumanizati: ei mananca mancare pentru caini din boluri, folosindu-si doar gura (botul). Parintii se comporta cu ei exact cum se comporta cu niste caini: ii mangaie usor pe cap ori pe umar, dar ii si pedepsesc crunt atunci cand gresesc (mama aplica aproape mecanic, robotic, metoda patentului: strangea cu patentul deget dupa deget; o facea cu aerul ca n-are incotro, ca trebuie sa faca asta pentru binele tuturor).
Cel mai absurd lucru din toata povestea: dusmanii cei mai feroce ai familiei, cei care nu trebuiau sub nicio forma sa intre in casa, erau … pisicile. Din acest motiv nu trebuiau sa iasa in lume, nu trebuiau nici macar sa lase geamurile deschise. De acolo, din fortareata, se iesea doar cu masina, care masina era condusa doar de tata. Copiii urmau sa aiba voie sa conduca masina doar dupa ce le cade primul canin (ma rog, de fapt dupa ce le creste la loc altul).
Nu va dau mai multe detalii, ma voi opri aici. Eu am insa 2 intrebari care mi se par importante, relevante. Poate n-am inteles eu bine. Sau poate intentionat nu au fost explicate anumite aspecte pentru ca spectatorul sa acopere golurile lipsa cu propria imaginatie:
- Se vorbeste, inclusiv in descrierea de pe site-ul oficial al teatrului, despre distopie. Daca e distopie inseamna ca nu e doar nebunia unui tata dereglat, ci ca este ceva la nivel macro. Altfel spus, tatal nu mai este abuzatorul absurd si oribil, ci este un om care vrea sa-si protejeze familia de ceva mai mare si mai grav. Dar de ce anume? De ce nu ni se spune de ce? De ce nu vedem decat foarte putin din ce se intampla in afara casei, ma rog, in afara fortaretei?
- Nu imi este clar daca mama este tot o victima sau este si ea o abuzatoare. Nu-mi dau seama daca ea crede toate aberatiile sotului ori doar se supune orbeste. Au fost momente in care mi s-a parut ca ea crede 100%, insa au fost momente in care nu. De pilda, simplul fapt ca din boluri pentru cainii mananca doar copiii, nu si cei mari, nu si ea, imi da de gandit.
A treia perspectiva este cea strict teatrala, ea se refera la regie, scenografie, la muzica. Apropo de muzica, la final se aude Zorba Grecu, ca un tribut adresat cineastului grec caruia ii datoram aceasta poveste. Nu va spun mai multe despre muzica, aceea este partea realmente delicioasa a spectacolului.
Eu nu vreau sa spun nimic aici, va trebui sa descoperiti singuri toate aceste detalii.
Evident, pentru mine a doua perspectiva este cea mai interesanta, cea mai ofertanta. Dar, exact cum ziceam mai sus, as avea nevoie de mai multe detalii, de imaginea de ansamblu. Pe care din pacate nu o am. Sau poate e bine ca n-o am, caci pot sa-mi imaginez eu povestea.
Canin mai are o calitate (si cu asta inchei): ofera echilibrul perfect intre comedie, drama, poveste socanta, elemente stroboscopice, pasaje muzicale, chestii absurde, parti triste. Nu ofera atat de multa comedie incat sa razi de la un capat la altul al povestii, dar nu este nici atat de trista incat sa iesi deprimat din sala de teatru. Momentele comice vin exact cand trebuie ca sa atenueze socul trait pana atunci; momentele triste vin exact cand trebuie pentru a schimba starea de spirit; momentele muzicale vin exact cand trebuie pentru a destinde.
Mergeti sa vedeti Canin, chiar daca la iesirea din sala de teatru nu veti putea spune ca v-a placut: ati ras, ati ramas socati, sunteti usori tristi… Dar sigur nu o sa va placa! Oricat de amuzante ar fi anumite pasaje, nu are cum sa-ti PLACA o poveste atat de socanta si de trista. Distopica sau nu, este o poveste care s-ar putea petrece oricand, caci oameni dereglati intalnim peste tot.