Emaus
dupa romanul „Emaus” de Alessandro Baricco
dramatizare colectiva coordonata de Edda Coza
traducerea romanului: Gabriela Lungu
Regie: Edda Coza si Dan Coza
Scenografia: Clara Pop
Coregrafia si miscarea scenica: Mariana Gavriciuc
Lighing design: Dani Buglea
Muzica originala si sound design: Adrian Piciorea & Raw Creatives
Graphic design: Karla Brosteanu
Asistenta de regie: Delia Neculau
Asistenta de scenografie: Sofia Iorga
Multumiri speciale: Corrade D’Andrea, Anastasia Grigore
Distributie:
Naratorul: Eduard Chimac
Andre: Irina Stefan
Luca: Vlad Crudu
Sfantul: Iustin Danalache
Bobby: Tony Macpela
Emaus – Opinie LaTeatru.EU
Relatia mea cu credinta este una “complicata”, cum ar zice generatia Facebook. Eu nu sunt ateu, insa nici crestin nu ma pot numi. Am o credinta proprie, uneori mai departatate, alteori mai apropiata de credinta crestina. Ceea ce ma departeaza foarte mult este fix esenta crestinismului, partea legata de inviere.
Ceea ce imi displace mie foarte mult la religie, la religii de fapt, este modul in care aceasta, acestea, ghideaza viata oamenilor. Eu nu-mi vad viata ghidata dupa niste principii enuntate acum sute ori chiar mii de ani. Unele norme religioase s-au transformat in norme legale, furtul si (om)uciderea fiind fapte penale. Alte norme sunt doar morale, “preacurvia” de pilda.
Faptul ca un om alege, in deplina cunostinta de cauza, sa traiasca dupa normele religiei, oricare ar fi ea, este un lucru pe care-l inteleg si pe care-l incurajez. Atunci insa cand normele sale, oricare ar fi ele, se rasfrang asupra altora, incep problemele. Nu zic doar de mine, zic inclusiv de impunerea propriilor norme asupra propriului copil.
Drept urmare, seminariile teologice, cele in care unor copii li se baga in cap cu forta normele religioase, mi se par de-a dreptul periculoase. Ma sperie de-a dreptul si sa trec prin preajma lor. Da, exista distinctii evidente intre cultele crestine, unele sunt mai relaxate, altele sunt mai dure, mai absurde. In esenta, nu ma incanta niciunele, dar exista nuante. Nu vreau sa intru in fineturi de genul. Spun doar ca ma sperie oamenii proveniti din astfel de “licee”. Ma sperie insa in acelasi timp mi se par interesanti de studiat.
Pana sa vad acest spectacol nu stiam nimic despre Drumul spre Emaus, am aflat ulterior ca Iisus s-ar fi aratat la doi dintre ucenicii sai, mai multe decat imi ofera Google chiar nu am de unde sa stiu. Nu sunt teolog, nu am studiat-o nici macar ca autodidact, asa ca prefer sa privesc spectacole de genul prin lupa unui “necredincios”.
Spectacolul in sine m-a impresionat pentru ca este montat AUTENTIC, cu adolescenti. Este punerea in scena a romanului omonim, scris de Alessandro Baricco. La noi a aparut la Editura Humanitas, insa momentan pare a nu se gasi la nicio librarie online.
Nu citisem romanul, asa ca am mai adaugat o lupa: cea a spectatorului care asteapta sa fie surprins, asteapta surpriza, a spectatorului care nu stie foarte multe despre ceea ce urmeaza sa vada. Un mix intre comic, brutal si melancoolic, in proportii diferite, spectacolul Emaus a reusit sa ma intristeze mai mult decat as fi crezut vreodata ca ma poate intrista un spectacol de teatru. Probabil ziua mea nu tocmai buna, ca sa nu spun cuvinte mai dure, a avut contributia ei. Noroc ca filmul de seara, Ca fetele, mi-a salvat-o.
Povestea este urmatoarea: un baiat fara nume, SFANTUL, se intoarce in comunitatea catolica din care a crescut, in speranta reconcilierii cu trecutul. Ceea ce vedem noi sunt atat intamplari din prezent, cat si amintiri din trecut, chiar daca trecutul nu este nicidecum foarte indepartat.
Actiunea se petrece in anii 70 ai secolului trecut, insa eu am simtit pe toata durata spectacolului ca s-ar putea lesne petrece si-n prezent. Oare cat de diferite or fi comunitatile religioase, catolice si nu numai, in prezent? Matematic, de atunci au trecut aproximativ 50 de ani. Insa uneori cei 50 de ani nu inseamna nimic. Alteori pot reprezenta o eternitate.
Pentru ca eu sunt foarte sensibil la cei din jur, mentionez ca sala a fost plina de copii si adolescenti. A fost o reprezentatie la o ora atipica, ora 15:00 in timpul saptamanii, drept urmare adolescentii au fost majoritari. Scolile inca n-au inceput, pentru cine nu stie ori pentru cine citeste acest articol dupa cateva saptamani, asa ca in sala se simtea o atmosfera de vacanta. Si, din pacate, se radea in multe momente in care de fapt nu se spuneau glume. Nu condamn, probabil si eu as fi facut la fel la varsta lor. Poate mai rau. Ideea este insa alta: si datorita publicului eu m-am simtit acolo, in poveste. Publicul, chiar si cu rasetele acelea in momente necomice, a fost extrem de util.
Mi-a placut Emaus, spectacol pe care vi-l recomand si voua. Nu este singura premiera a toamnei de la Excelsior, insa despre celelalte voi vorbi in articolele viitoare.
Pana atunci, mergeti sa vedeti Emaus si incercati sa luati cu voi un cunoscator in ale teologiei. Probabil va avea mult(e) de explicat. Mi-ar fi prins bine si mie un astfel de insotitor.
ps: Pe langa celebrul drum Biblic spre Emaus, mai exista si un tablou celebru, Cina din Emmaus, pictat in 1601 de Carravagio. Puteti cauta mai multe si despre el, eu inca incerc sa caut si sa pun cap la cap lucruri. Evident ca va trebui sa revad spectacolul dupa indelungul research.