Hughie de Eugene O’Neill
Regie: Alexa Visarion
Distributie:
Richard Bovnoczki
Andrei Seusan
Alexandra Stroe/Tatiana Grigorescu
Scenografie: Cristian Niculescu
Costume: Viorica Petrovici
Asistent scenografie: Tatiana Grigorescu
Light&Sound design: Dragos Margineanu
Concept sonor: Vasile Manta
Video Mapping: Serban marius Fleancu
Productie: Teatrul UNTEATRU; vazut in cadrul Undercloud 2017
Durata: 1h30
Hughie de Eugene O’Neill – Opinie LaTeatru.Eu
Nu am lucrat niciodata ca receptioner, dar recunosc ca imi plac interactiunile cu acestia. In acest sens, am cateva preferinte: receptioneri mai putin oficial imbracati (nu din aia de zici ca-s la nunta), mai tineri, care sa-mi vorbeasca la per-tu. Adresarea la per-tu ma face sa ma simt mai confortabil. Sa ma simt ca acasa (caci acasa, in sanul familiei, nimeni nu-ti vorbeste cu dumneavoastra).
Din acest motiv, atunci cand am de ales intre apartament si hotel, aleg apartamentul pentru pret si pentru conditii, dar parca-mi lipsesc receptionerii. Un zambet prietenos, cateva vorbe schimbate, un sfat, pe care vreau sa-l cred sincer.
Din aceste motive, prefer oricand receptia unui hotel mic, unei pensiuni chiar, in dauna receptiei unui hotel de lux.
Cu toate astea, pana acum nu mi-am pus problema cum trece timpul pentru un receptioner. Spectacolul de teatru Hughie mi-a pus aceasta problema. Caci, de fapt, spectacolul cu pricina mi se pare perspectiva unui receptioner. Fix din acest motiv timpul curge atat de greu, fix din acest motiv dialogurile sunt aparent de neinteles.
Cum reactioneaza un receptioner atunci cand un client vine si vorbeste ore intregi? Il intrerupe? Intra-n dialog cu el? Il lasa sa tina monologuri nesfarsite?
Si trebuie tinut cont de faptul ca actiunea se petrece in anii 20 cand receptionerul, ca alternativa la interactiunea cu acel client avea fix o optiune: sa citeasca (o carte, un ziar, o revista). Conform fisei postului, orice alta optiune era si este exclusa (nu ai voie, de exemplu, sa vorbesti la telefon in interes personal; acum, insa, poti butona telefonul, poti naviga pe internet, chestii inexistente in anii 20). In mod sugestiv, receptionerul are la indemana un singur lucru: soneria. Pare a fi singura sa ustensila la indeamana, pe care o foloseste de cateva ori cu unicul scop de a se face inteles. Paradoxul acestui obiect este cat se poate de evident: soneria de pe receptie este, de fapt, o ustensila pentru clienti, ei suna la ea pentru a veni cineva la receptie sa-i serveasca.
Spectacolul Hughie este, de fapt, de atmosfera: te transpune in acea perioada, acesta parand a fi principalul sau scop. Dialogurile nu sunt fundamentale, nu sunt dezbatute probleme existentiale, as zice ca dimpotriva: sunt de-o banalitate dezarmanta. Clientul nu era orice client, faptul ca era beat nu este singura sa caracteristica, insa nici receptionerul nu era orice receptioner. Iar hotelul, si el un personaj, poate la fel de important precum personajele umane, nu mai era nici el ce a fost candva.
Un spectacol atipic pentru anul 2017, Hughie reprezinta debutul lui Alexa Visarion in teatrul independent. Este un pariu personal al autorului, un test pentru spectatorul contemporan. Se joaca, de obicei, la UnTeatru, un loc care ne-a obisnuit cu spectacole atipice, neconventionale, personal vazand spectacolul in cadrul Undercloud, un festival in sine atipic. As zice ca Hughie este reprezentativ atat pentru gazda sa de zi cu zi, UnTeatru, cat si pentru gazda sa de o seara, Undercloud.