Masa puterilor noastre de Petre Barbu
Regia: Silvia Roman
Miscarea scenica: Andreea Belu
Scenografia: Bianca si Sabina Vesteman
Muzica Bogdan Balea
Design masti: Sabina Vesteman
Realizare masti Alexandru Poteca
Distributie:
Tatal: András Demeter
Mama: Liliana Pana
Mariuca/ Al treilea ponei: Flavia Hojda
Paznicul/ Al doilea ponei: Costel Dobrescu
Primul ponei: Olga Bela
Dragonul Fifi: Razvan Rotaru
Printesa Aida: Andreea Alexandrescu
Se joaca la Sala Noua a Teatrului de Comedie
Masa puterilor noastre – Opinie LaTeatru.EU
Cand eram in scoala, in special in generala, aveam impresia ca ceea ce fac eu e banal, lucruri pe care orice adult le stie. Bonus: la matematica (nu intamplator dau acest exemplu) metodele pe care le aplicam in clasele mici deveneau desuete, inutile, mai tarziu. Invatam la aritmetica metode de-a dreptul primitive de a rezolva probleme, cu segmente, metode care ulterior erau inlocuite de altele mult mai eficiente. In loc sa folosesti segmentele, foloseai X si Y si rezolvai mult mai repede problema.
Chestiile in cauza erau descurajante, cel putin pentru mine. Pe de-o parte, pentru ca aveam impresia ca invat chestii pe care oricine le stie, nu chestii cu care sa ma laud, ci chestii bune doar sa nu ma fac de ras ca nu le stiu, iar pe de alta parte eram frustrat ca nu vedeam nicicum utilitatea acelor chestii. Acelor notiuni.
Legat de asta, o chestiune simpatica, dar elocventa, de prin clasa a treia sau a patra. Erau niste probleme de matematica de genul: sunt doua (ori, intr-unele, chiar 3) vase cu apa si se tot toarna apa dintr-unul intr-altul. Trebuia sa calculezi matematic cati litri de apa erau initial in fiecare vas. Problema mea existentiala era, insa, alta: de ce dracu ai turna apa dintr-un vas intr-altul? Nu ai robinetul aproape? Daca ai nevoie de apa in vasul celalalt, nu poti sa duci vasul la robinet si sa il mai umpli nitel? Cred ca am si pus intrebarea asta candva. Habar n-am ce raspuns OFICIAL am primit (ma rog, in afara de raspunsul Rezolv-o matematic, lasa alte aspecte).
Si, de fapt, fix asta era si este marea problema a scolii in general si a matematicii in particular: utilitatea ei practica. In afara de a calcula mecanic si de a afla un numar, 20, 40, 53, matematica nu pare a avea nicio utilitate practica. In afara de, zic psihologii, exersarea mintii si crearea unei gandiri logice.
In liceu eu nu invatam foarte mult si foarte bine. Am, ca sa zic asa, extrem de multe lipsuri. Goluri. Geografia nu mi-a placut, biologia nicidecum. Nu doar ca n-am habar cate de tipuri de radacini au plantele ori ce e in organismul unui caine, dar nici organismul meu nu mi-l cunosc foarte bine. Habar n-am cate tipuri de oase ori de muschi am. Ce se intampla cu aceste lipsuri, pe care, in majoritatea cazurilor, nu le-am umplut niciodata? Sunt eu un om defect, ca personalitate, ca gandire, daca am atatea lipsuri? Trebuie ele musai acoperite?
Mi-am amintit toate acestea atat in sala de teatru, cand ma uitam la spectacolul Masa puterilor noastre, cat si ulterior, cand mergeam agale spre casa. Ma gandeam la mine, la scoala, la tona de informatii inutile pe care le-am acumulat ori ar fi trebuit sa le acumulez si, cumva, am evitat s-o fac. Ma gandeam la note si la relevanta lor. Ma gandeam la diferentele de mentalitate intre parinti si copii, la prapastia din ce in ce mai adanca dintre generatii (cu cat varsta la care faci copiii este mai mare, cu atat prapastia va fi mai adanca). M-am gandit (din nou) cum m-as comporta eu ca parinte si am ajuns la aceeasi concluzie: ce bine ca nu sunt parinte!
M-am gandit cati dintre fostii mei colegi de scoala sunt ori vor ajunge in situatia tatalui din spectacol. Eu, unul, nu-mi doresc nicidecum sa ajung acasa. Chiar daca, vreodata in viata asta, voi decide sa fac un copil, cred ori macar sper ca nu voi ajunge un ASTFEL de parinte.
Masa puterilor noastre – un spectacol amuzant, tineresc, care iti da energie. Ori asa ar trebui sa fie. Caci de fapt m-am regasit (mult prea) mult in tatal adolescentei, adica in acel ratat care nu-si gasea locul nici in familie, nici in societate. Este si asta o dovada ca imbatranesc, atat fizic, cat, din pacate, mai ales mental.
In final, mai spun doua lucruri: autorul piesei puse in scena, Petre Barbu este, la baza, absolvent de mecanica (in Galati), iar aceasta a mai fost transpusa si pentru teatrul radiofonic. Avand in vedere ceea ce am vazut acolo, pe scena, chiar as fi curios cum a fost transpusa ea, chiar daca, recunosc, nu am fost (pana acum?) atras (prea mult) de teatrul radiofonic.