Padurea Spanzuratilor dupa Liviu Rebreanu
Regie: Radu Afrim
Scenariu: Radu Afrim
Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Video Mapping: Andrei Cozlac
Light design: Mircea Mitroi
Sound design: Calin Ţopa
Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Madalina Ciupitu
Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu
Asistent decor: Gabi Albu
Regia tehnica: Costi Lupsa
Distributie:
Apostol Bologa: Alexandru Potocean
Conştiinţa: Marius Manole
Klapka: Richard Bovnoczki
Petre: Ciprian Nicula
Ilona: Raluca Aprodu
Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas
Paul Vidor: Vitalie Bichir
Doamna Bologa: Natalia Calin
Marta, Taranca: Ada Gales
Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Calbajos
Preoteasa, Sora medicala: Alexandra Salceanu
Caporal, Muzicant: Emilian Marnea
Cervenco: Liviu Popa
Colonelul Gross: Cristian Bota
Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindris
Svoboda, Soldat: Octavian Voina
Medic militar, Soldat: Andrei Atabay
Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie, Ciprian Valea, Silviu Mircescu
Ţaranca, Soldat: Flavia Giurgiu
Vasile, Soldat: George Olar
Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache
Ofiter: Bogdan Iacob
Soldat – Poet: Vlad Ionut Popescu
Interprete: Lenuta si Teodora Purja
Se joaca la Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti
Durata: 3h30, pauza 20 de minute
Padurea Spanzuratilor – Opinie LaTeatru.EU
Despre multe opere studiate in liceu pot spune ca nu-si aveau locul acolo. Ca ele sunt capodopere ale literaturii romanesti, ca orice om ar trebui sa le citeasca, asta e cert. Problemele sunt altele: faptul ca ele sunt bagate pe gat, cu tot ce decurge din acest lucru (cum poti iubi o opera atat timp cat din cauza ei ai luat nota mica la un examen important?), si faptul ca sunt studiate la varste mult prea fragede.
Padurea Spanzuratilor este o opera grea, deosebit de incarcata, pe care cu greu o poti intelege chiar si la 30 de ani. O opera care nu prea place, de care elevii nu prea se ataseaza. Nu prea are cum sa-ti placa, este trista, o drama care te te marcheaza. Poate lasa sechele unui copil/adolescent de 14-15-16 ani.
In plus, marea problema, marele proces interior, nici macar nu mai este de actualitate, imperiile au apus de ceva timp. In Yougoslavia, fosta si actuala, poate o astfel de opera ar mai fi interesanta. Cum ar putea fi interesanta in prezent o astfel de discutie? Ne-am putea imagina vreodata o armata europeana formata din stranierii nostri, din copiii capsunarilor, care lupta impotriva Armatei Romane care vrea sa elibereze tara de sub jugul european?
Discutiile prilejuite de centenar au avut marele merit de a ne aduce aminte cat de mult a progresat omenirea intr-o suta de ani. Si, paradoxal pentru multi oameni mai in varsta, cat de mult progreseaza chiar si natiunea romana.
Drept urmare, o noua punere in scena a romanului Padurea Spanzuratilor, fie si prilejuita de centenar, este o provocare. Intai si intai, o aducere in prezent a unei povesti de acum 100 de ani, poveste pur si simplu irepetabila in contextul international actual, este o provocare. In al doilea rand, sa aduci la teatru oameni pentru a o vedea este o a doua provocare.
Cand te numesti Radu Afrim provocarea numarul 2 devine floare la ureche. Piece of cake. Cei care cunosc teatrul STIU ca Radu Afrim este tipul de regizor pe care nu ai voie sa-l ratezi. Tipul de regizor despre care nu poti spune ca ai avut ocazia sa-l vezi si n-ai facut-o.
Nici macar durata, de aproape 4 ore, nu ar trebui sa opreasca pe nimeni. Dimpotriva: asa cum pentru regizor si actori a fost o provocare, asa ar trebui sa fie si pentru spectatori. Da, un spectacol de 4 ore, unul greu, intens, complex, este o provocare chiar si pentru spectatorii experimentati.
Acum, nu stiu cum vi s-a parut voua romanul Padurea Spanzuratilor, atunci cand l-ati citit, dar mie mi s-a parut in multe feluri, nu si poetic. Filosofic, religios, profund, asta da, dar nu am gasit nimic poetic in el. Eu nu, dar Radu Afrim l-a gasit atat de poetic incat l-a transformat intr-o poezie scenica. O poezie cum rar mi-a fost dat sa vad pe scena de teatru.
Un spectacol care, ca alte cateva (deloc multe), poate fi lesne trait, aplaudat, dar cu greu poate fi scris. Cu greu pot reda in cuvinte ceea ce acei actori au reusit sa faca pe scena. Si priviti putin distributia: vorbim despre (aproape) tot ce are mai bun Nationalul Bucurestean in materie de actori. O distributie complexa si completa deopotriva. Un spectacol pe care cu greu il poti uita si pe care de oricate ori l-ai revedea, tot vei considera ca parca ar mai merge o data. Si inca o data.
Ar trebui, totusi, sa-mi cer scuze ca nu am scris mai repede despre Padurea Spanzuratilor? Ca am clocit acest articol mai bine de o luna. Nici acum, sincer sa fiu, nu-s multumit de el. Dar niciun articol din lumea asta, indiferent de autorul lui, nu se va putea ridica la nivelul unui astfel de spectacol. Este pur si simplu fabulos. Magistral. Incredibil. Din absolut toate punctele de vedere.
Voi mergeti sa vedeti Padurea Spanzuratilor si, daca simtiti nevoia, recititi si cartea. Pariu ca de data asta o veti intelege altfel. De fapt, in cazul multora, de data asta chiar o veti intelege.
One thought on “Padurea Spanzuratilor – Teatrul National din Bucuresti”