Referintele la Dali ma excita de Jose Rivera
Regie & Ilustratia muzicala: Razvan Enciu
Traducere: Cristina Juncu & Razvan Enciu
Decor: Andrei Sava
Costume: Iolanda Mutu Jr.
Distributie:
Gabriela – Bianca Cuculici
Benito – Denis Hanganu
Luna – Alecsandru Dunaev
Martin – Robert Onofrei
Pisica – Carla Mihai
Coiotul – Alexandru Catanoiu
Referintele la Dali ma excita – Opinie LaTeatru.Eu
Cinematografia americana, ca de altfel si literatura, este plina de povesti de razboi. Problema preferata a cinematografiei, cea care nu este de propaganda, este asa numitul sindrom de stres post-traumatic.
In Romania aproape nimeni nu face cercetari in acest sens. Ne trimitem soldatii in teatre de razboi, Afganistan, Irak ori, mai aproape de noi, dar mai indepartat in timp, in Bosnia, Croatia sau Kosovo, fara sa constientizam riscurile. Nici cei care-i trimit, nici cei care se duc, care se ofera voluntari (vorba vine, sunt atrasi de castigurile financiare). Sau, ma rog, fara sa ne intereseze aceste riscuri (cititi in Adevarul unul dintre putinele articole scrise la noi pe tema asta).
Teatrul romanesc, la modul general, reprezinta o exceptie. In cateva randuri au fost montate texte (musai straine) care abordeaza acest subiect. Ultimul exemplu este montarea micutului Teatru Arte Dell’Anima, Referintele la Dali ma excita. Textul vine, asa cum ma asteptam, de peste ocean, de la dramaturgul de origine portoricana Jose Rivera.
In cazul acestui spectacol, pe langa soldatul care suferea, care nu putea dormi din cauza cosmarurilor, mai avem o victima: sotia singura, care-l astepta cu lunile. O persoana care ajunsese sa socializeze cu luna, cu pisica si cu coiotul. Care gasise romantismul pierdut in relatia ei la pustiul de 14 ani din vecini.
Un spectacol diferit, era sa zic dubios, cam din toate punctele de vedere. Titlul te induce un pic in eroare, te faci sa crezi ca este vorba de cu totul altceva.
Un spectacol meditativ, deloc comercial, care te pune pe ganduri si te loveste in cele mai neasteptate moduri. Sunt, oare, banii unicul scop in viata? Cati ani din viata ar trebui sacrificati, la propriu, pentru bani? Si cu ce riscuri?
Iar razboiul, dragul de el, caci el este, in fapt, subiectul principal, are efecte nocive asupra tuturor. Chiar daca pare paradoxal, soldatii invingatorilor nu par a fi cei mai norocosi. Dimpotriva: ei sufera, poate la fel de mult precum cei invinsi. Cel mai putin sufera cei care au dat ordinele, de cele mai multe ori persoane care stau in birouri si care nu stiu care este realitatea de pe teren.
Referintele la Dali ma excita nu este un regal teatral, tinerii actori isi interpreteaza corect rolurile, regia nu are cusur, insa cea care iese in evidenta, care te da pe spate, este povestea. Cred ca voi avea in minte acest spectacol de fiecare data cand voi citi despre diverse rachete cumparate de tara noastra ori diverse teatre de operatiuni. Iar exprimarea pagube colatorale, enuntata cu atata cinism, mi-a provocat dintotdeauna greata. Chiar asa, soldatii care psihic nu-si mai revin niciodata si care, eventual, isi propaga problemele psihice si asupra celor apropiati (sotiei ori chiar unuia ori mai multor copii) tot la pagube colaterale intra?
Exact cand m-am dus la spectacolul Referintele la Dali ma excita parcurgeam cartea lui Grisham, Ziua Razbunarii. Chiar daca vorbim despre Al doilea razboi mondial, deci despre un context social, politic, economic si juridic complet diferit, nu pot sa nu ma intreb: victimele civile ulterioare ale acestor soldati tot la pagube colaterale intra? Daca un astfel de soldat, brav erou al natiunii americane, apasa pe tragaci si-si omoara un vecin, acel vecin unde este contorizat? Serios intreb.