Vocea umana – Teatrul National de Opereta si Musical Ion Dacian

Vocea umana
opera intr-un act de François Poulenc
text de Jean Cocteau
traducerea si adaptarea textului: Dragos Carasevici
Concept spectacol: Radu Petrovici
Ea: Oana Maria Serban
Cu participarea orchestrei Teatrului National de Opereta si Musical „Ion Dacian”
Dirijor: Jonathan Bloxham
Spectacol vazut la Teatrul National de Opereta si Musical Ion Dacian

Vocea umana – Opinie LaTeatru.EU

Opera si opereta sunt ceva nou pentru mine. Ma comport fix ca un copil care descopera ceva nou si este fascinat de acest ceva. Si nu ma refer doar la cladirea Operetei, ci la intreaga gama de spectacole disponibile acolo.

Insa, pentru ca asa a fost sa fie, primele 2 spectacole vazute la Opereta au fost unele atipice: am inceput cu Mesterul Manole – Opera rock (despre care multi spun ca ar fi trebuit sa se joace la Opera, ca la Opereta nu se potriveste in peisaj) si am continuat cu Vocea umana. Nici acest spectacol n-a scapat de critici, unele dintre ele sustinand acelasi lucru ca mai sus: ca locul spectacolului nu era la Opereta. Nefiind familiarizat cu Opereta, n-as putea spune ca este sau nu adevarat. Insa intr-un fel ma bucur ca mi-am inceput “aventura” cu aceste spectacole atipice, caci ele in felul lor au fost (ori asa mi s-au parut) mai usor de digerat. De inteles.

Pentru mine, Vocea umana este undeva la granita, as vedea-o lejer si pe scena unui teatru. Ma rog, nu sunt oricum foarte strict in aceasta privinta, eu nu cred in aceste bariere. Nu vad de ce un spectacol nu s-ar putea juca deopotriva la Ateneu, la Opera si la Opereta. Eu am vazut un film la Opera, Enescu jupuit de viu, si chiar nu m-a deranjat asocierea.

De ce spun ca-mi convine? Pentru ca spectacolul, asa cum este construit el, se concentreaza pe text si nu pe muzica. Avem orchestra pe scena, in spatele solistei, aceasta pozitionare aratandu-ne de fapt in subconstient importanta celor 2 “aspecte”: textul, reprezentat de actrita-solista, este in prim-plan, la ea suntem atenti pe tot parcursul spectacolului, in timp ce muzica, orchestra, se afla in plan secund. Iarasi invoc acel termen englezesc atat de drag mie: supporting role.

Ce face EA (personajul fara nume) timp de 45 de minute? Actiune nu exista, asa ca tot ce vedem sunt TRAIRILE ei. Aparent, este vorba despre niste convorbiri telefonice (altfel foarte bine contextualizate inainte de spectacol, cand in foaierul teatrului se aflau cateva domnisoare telefoniste te invitau sa suni de pe telefonul lor fix si iti faceau legatura ca pe vremuri; nu va “dezvalui” rezultatul, insa mi-a placut extrem de mult aceasta introducere in atmosfera). Insa acele convorbiri, din care auzim doar o parte, te trec pe tine ca spectator prin toate starile. Am trait alaturi de actrita (pentru mine este actrita!), vocea ei m-a patruns, inchideam ochii si incercam sa-mi imaginez cine este de cealalta parte a firului, ce anume spune acea persoana, ce ar trebui sa-i raspund ei. Incercam sa fac abstractie de ce vad (desi decorul nu este nicideucm de lepadat! ramane sa-l descoperiti singuri!) si sa ma concentrez pe ce aud. Lucru pe care l-am reusit doar partial.

Acum trebuie sa va vorbesc despre durata. Teoretic, un spectacol de 45 de minute ar trebui sa-mi displaca. Sa ma dezamageasca. Sa simt ca era nevoie de mai mult. Sa simt ca totul a fost superficial. Insa de data asta nu a fost deloc, dar deloc asa. Dupa 45 de minute m-am simtit de parca iesisem de la un spectacol de 2 ore. Te solicita, te stoarce, asta daca il privesti cu adevarat profund.

Il vei considera superficial doar daca l-ai privit superficial. De trait nu poate fi cazul.

O recenzie mai apropiata de acest termen (care o fi diferenta dintre cronica si recenzie? inca n-am aflat, dar cica ea exista!) a scris Tudor Sicomas, asa ca va recomand calduros s-o cititi. La fel de calduros va recomand sa mergeti la Vocea umana. Trebuie insa sa tineti cont de cine sunt eu: o persoana care nu a mers foarte des la Opereta. Dar si aspect poate fi relevant in felul sau. Decizia oricum va apartine.