Doi pe o banca – Godot Cafe Teatru

Doi pe o banca de Alexandr Ghelman
Traducerea: Tudor Steriade
Regia: Emanuel Parvu
Cu: Florin Zamfirescu si Tania Filip
Se joaca la Godot Cafe Teatru

Doi pe o banca – Opinie LaTeatru.EU

Un fenomen aparent ciudat este observabil de cativa ani, cel putin in Bucuresti: in parcuri vedem, din ce in ce mai des, persoane in varsta sau persoane singure. Sau persoane singure in varsta.

Prin parcurile capitalei, Cismigiu ori Herastrau, excluzand evenimentele, vedem cu precadere batrani care stau pe banca si admira privelistea. Care stau si asculta. Si care intra in vorba cu oricine.

Cu atatea posibilitati de distractie, parcul a ramas oarecum batranesc. Ori, cumva, distractia saracilor. Caci terasele parcurilor, carciumile amplasate fie fix langa lac, daca e cazul, fie intr-un colt izolat, sunt pline.

Sau, poate, stereotipic, e ok sa te duci singur intr-un parc, insa este ciudat sa te duci singur la o terasa. E acceptabil, social, sa stai singur in parc, eventual sa citesti, decat sa stai singur sa bei o bere. Nu ca as intelege neaparat logica.

Acum, sa va zic o chestiune patita de mine deseori. Sunt bancile acelea in Cismigiu, compartimentate. Nu este o banca mare, de 2-3 persoane, ci sunt multe scaune din acelea, de o persoana, unele langa altele. Tendinta mea, de antisocial ar zice unii, este sa ma asez cat mai departe de oameni. De straini. Altii, insa, se pun fix langa tine, vrand parca sa te spioneze. De fapt, sa intre in vorba cu tine. Iar tu, simtit, nu te vei ridica ostentativ. Deseori mi s-a intamplat sa intru in vorba cu straini. Cu batrani in special. Nu aveau nimic de spus, insa voiau sa schimbe o vorba. Vorbeau despre vremea de afara, voiau sa povesteasca. Sa spuna cine sunt, ce au fost candva …

Si, totusi, mi-am pus problema daca ceea ce imi spun e adevarat? M-a tentat de cateva ori sa cer dovezi. Cum pot eu sa fiu sigur ca nenea de langa mine chiar a fost cine zice ca a fost? Pe de alta parte, cine sunt eu sa-l verific, sa se justifice in fata mea? Unele chestii sunt prea gogonate pentru a le putea crede. Pentru a putea fi adevarate.

M-am gandit, insa, si la celebrul motto al presei tabloide: nu lasa adevarul sa strice o stire buna, o poveste buna. Si chiar asa e: povestile alea erau prea frumoase pentru a te interesa care este adevarul. Pentru a-ti pasa de adevar.

Mi-am amintit toate astea dupa ce am vazut spectacolul Doi pe o banca. De fapt, l-am revazut, caci il vazusem acum 3 ani, in aceeasi distributie, la Teatrul Metropolis. Singura diferenta notabila: decorul. Daca atunci era un decor cumva futurist, extravagant, care-ti fura privirile si te facea sa nu mai fii foarte atent la cei 2 actori, de aceasta data decorul este minimalist, format doar dintr-o banca. In spatele ei este cortina, prin care intra si ies, alternativ, cei 2 protagonisti. Un decor care te indeamna sa-i urmaresti cu atentie pe cei 2, fara sa te distraga nimic.

Iar cei 2 actori sunt, din toate punctele de vedere, PROFESORI. Este o LECTIE de actorie in adevaratul sens al cuvantului: 2 profesori universitari de actorie, caci amandoi predau la UNATC, tin o lectie publica. O lectie de la care toata lumea are de invatat.

Doi pe o banca este, pentru mine, primul spectacol in care l-am vazut pe Florin Zamfirescu. Dupa LECTIA de actoria predata in vazul tuturor, mi-am promis sa-l vad in mai multe spectacole. Pe fiul sau, talentatul Vlad Zamfirescu, l-am vazut de mai multe ori. Roluri bune, solide, are si cateva spectacole pe care le regizeaza. Asa tata, asa fiu!