Fluturii sunt liberi – Teatrul Excelsior din Bucuresti – FITCA 2017

Fluturii sunt liberi de Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Simsensohn
Distributia:
Don – Alex Calin
Jill – Ioana Anastasia Anton
Doamna Baker – Catrinel Dumitrescu
Ralph – Serban Gomoi
Regia: Erwin Simsensohn
Scenografia: Iuliana Gherghescu
Light Design: Daniel Klinger

Fluturii sunt liberi – Opinie LaTeatru.EU

 

Acum mai mult timp, eram prin facultate, vazusem o montare a acestei piese. Nu aveam multa minte pe atunci, nu gandeam nicidecum atat de analitic, atat de profund, insa, cumva, spectacolul acesta mi-a ramas in minte. Stiam ca-i vorba despre un orb (nu, nu e nicio jignire, asa se autointituleaza el, personajul, fara sa-i fie deloc rusine cu conditia sa), stiam ca el isi dorea un singur lucru: sa fie liber. Sa se descurce singur. Tinand minte locatia, Teatrul Foarte Mic, mi-a fost usor sa-i gasesc si distributia, si cateva referiri (aici una dintre ele). Povestea de dragoste n-o mai tinusem minte, poate am considerat-o neimportanta. Si, desi multi spun ca ar fi, inca o consider neimportanta in aceasta poveste.

Am ramas mult timp in cap cu povestea si m-am bucurat cand am vazut ca exista o noua montare. Din pacate, la Teatrul Excelsior era de fiecare data sold-out, asa ca ma pot considera norocos c-am nimerit acest spectacol in festival, la FITCA 2017. Voiam sa revad povestea nevazatorului si zbaterile sale, voiam sa invat din nou de la el, ma asteptam la o mostra de ambitie extrema, de tarie de caracter.

Pe scurt, ca sa intelegeti despre ce este vorba: un tanar nevazator se muta singur, dintr-un cartier bun intr-un mai slab cotat. Nu stiu daca musai rau-famat, dar oricum unul inferior. Aici se straduia sa se descurce singur, modalitatile prin care facea asta erau de-a dreptul ingenioase: casa si-o invatase pe de rost, stia cu exactitate unde este fiecare lucru. Iar magazinele de pe langa el erau cunoscute dupa numarul de pasi: la 45 de pasi e unul, la 55 e altul. Prima vizita care-l da peste cap este a vecinei Jill, iar a doua este vizita neanuntata a mamei. De Jill se indragosteste, iar mama, desi-i promisese ca va veni peste 2 luni, ca-i da 2 luni ragaz, vine cu o luna mai devreme. Care-s intrigile efective, ce se intampla pe parcursul celor 2 ore si cum se termina totul va las pe voi sa descoperiti.

Acum sa revenim la mine si la ce tinusem eu minte. Eu voiam sa vad povestea unui nevazator, sa invat cum sa fiu ambitios, cum sa reusesc, mergand la teatru setat pe asa ceva. Asta credeam ca voi vedea. Problema este ca spectacolul nu este nicidecum despre un nevazator. Absolut deloc. Este, de fapt, vorba despre noi. Despre oamenii normali si modul nostru de raportare la cei diferiti de noi. Modul cum se comporta un parinte care are un astfel de copil, cum se comporta o gagica/pustoaica/vecina cand intalneste pentru prima oara un nevazator, cum se comporta un strain cand intra in casa unui nevazator (ca o scurta paranteza: personajul Ralph mi se pare inutil in spectacol, ar fi fost mult mai util daca ar fi lipsit, eventual doar sa se vorbeasca despre el).

Nu, nu despre ambitia unui nevazator si cum reuseste el in viata este vorba, ci este vorba de cum ne raportam noi la el. Cum ne comportam noi cu el.

Am mers acum cativa ani in Germania si, printre multele lucruri pe care le-am observat acolo, a fost multitudinea de persoane cu handicap. Erau autobuzele si tramvaiele pline de carucioare. Oameni singuri, care-si puteau folosi mainile, care se duceau la cumparaturi, se duceau la plimbare, unii se duceau la munca. Oamenii, din diverse motive, nu mai aveau picioare ori nu le puteau folosi. Nu le era rusine sa mearga in mijloacele de transport si aveau o singura dorinta: sa nu te uiti cu mila la ei. Sunt oameni, vor sa fie tratati la fel.

Fix asa este si cu nevazatorul din spectacol si cu nevazatorii in general. Ei sunt diferiti, noua ni se pare de neconceput sa traim asa, dar de fapt sunt ca noi. Si noi ne diferentiem de altii prin ceva, prin ceva ce avem ori ceva ce nu avem. E o replica foarte tare in spectacol, legata de simturi (dialogul dintre nevazator si vecina lui, pe care il reproduc din memorie):

– Am auzit ca voi aveti un al saselea simt. Asa e?
– Pai da, asa e, dar avand in vedere ca unul lipseste, tot cinci avem in total.

Da, fix asa este. Ce bine ar fi daca am retine cu totii aceasta gluma. Caci da, initial razi cu gura pana la urechi, zgomotos, apoi, dupa ce o constientizezi, iti dai seama de profunzimea ei. Ma rog, asa s-a intamplat in cazul meu.

Iar cealalta replica esential, care ar putea fi motto-ul articolului de fata, dar si motto-ul multora in viata, este la fel de memorabila: Orb este doar cel care refuza sa vada. Frumos spus, desi, sincer, dialogul celalalt mi se pare MULT mai important. Fundamental.

Legat de personaje, o singura remarca am. N-am intalnit in cronici remarca aceasta, poate-s singurul care gandeste asa. Asadar, atat in cuvintele spuse de regizor, cat si in critici, observ un lucru constant: se spune invariabil ca mama nevazatorului venise sa-l ia acasa. Este o closca ocrotitoare care nu mai suporta sa-si vada puiul plecat, venind sa-l ia inapoi in matca. Lucru, dupa mine, cat se poate de gresit. Pentru mine, mama este cel mai LUCID personaj dintre toate. Singurul care NU SE SCHIMBA. Singurul matur din toate punctele de vedere. Da, isi incalcase o promisiune, dar parea ca stie ce face. Si nu, nu este deloc o femeie incuiata, rigida, absurda. Ba dimpotriva.

Si apropo de personajul cu pricina, ea este scriitoare, fiul sau fiind personaj in povestile sale. Vedeti exact de ce se apucase ea de scris povesti, de ce-si facuse baiatul personaj si cum actioneaza ea. Daca voi revedea spectacolul, si cu siguranta o voi face, ma voi uita cu precadere la ea. La gesturile ei, la mimica ei, la replicile ei. O voi studia cu atentie. Ceilalti 2 sunt niste copii care mai au de invatat. Iar al patrulea personaj, regizorul, este nepotrivit in peisaj. Putea sa lipseasca, putea sa fie doar pomenit, fara sa apara, replicile sale nu aduc nimic nou, nu influenteaza cu nimic.

Si tot ca mica observatie, mic defect al spectacolului, mi-a displacut finalul. Se putea termina de 3 ori, de 3 ori am avut impresia ca gata, asta a fost, si de fiecare data a mai urmat ceva. Acel ceva parea usor tras de par, tras de par, si mai tras de par. Totul pentru un unic scop: spectacolul trebuia sa aiba happy-end.

Acum, nu stiu exact textul, nu stiu exact filmul, caci e si-un film mai vechi, din 72, nu stiu cum se intampla acolo. Stiu, insa, ca spectacolul are aproape 2 ore, fara pauza, si la un moment dat sala incepe sa-si piarda rabdarea. SI din acest motiv zic c-ar fi fost mai nimerit sa se incheie mai devreme.

Fluturii sunt liberi este un spectacol despre noi toti. Incercati sa va puneti in locul personajelor: nu, nu in locul orbului, ci in locul celorlalti. Cum va comportati cu cei diferiti de voi? Ii marginalizati? Cum va alegeti prietenii, asa-i ca va cautati persoane cat mai asemanatoare? Apropo, cum veti vota la referendumul Coalitiei pentru Familie?

Lasă un răspuns