Istoria romanilor pe scurt
un proiect de Lucian Tion
Echipa de productie:
Regia: Lucian Tion
Scenografia: Florin Suciu și Oana Tamas
Light design: Florin Suciu/Alexandru Bote
Distributia:
Bogdan – Bogdan Gontineac
Dragos – Dragos Lupau
Silviu – Silviu Rusti
Vazut in Curtea Hanului Domnesc (Suceava), in cadrul Festivalului Zilele Teatrului Matei Visniec din Suceava
Istoria romanilor pe scurt – Opinie LaTeatru.EU
Mi-a placut si-mi place istoria. Imi plac dezbaterile, disputele istorice. Chiar daca recunosc ca nu-s specialist in istorie, nu-mi place sa fiu complet pe dinafara. Atunci cand aud de un eveniment, ca se comemoreaza ceva, daca nu stiu nimic, dau repede o cautare si aflu. Macar sa stiu ce s-a intamplat atunci.
Ce nu mi-a placut la istorie, cel putin la a noastra, a fost modul in care a fost ea predata. Istoria noastra este plina de super-eroi, nu americani, ci romani, de vitejie si mai ales … de jale. Noi am fost cei mai oropsiti, cei mai ghinionisti, nu am vrut niciodata ceva ce e al altuia, tot timpul am vrut ce e al nostru. Sa ne aparam, sa recuperam, sa rezistam.
Problema este ca lucrurile nu stau chiar asa. Am avut un profesor in liceu, un oltean, in clasa a XII-a, care nu era de acord cu aceasta modalitate de a prezenta istoria. Din pacate, a fost un fel de picatura-ntr-un ocean, SINGURUL profesor de istorie din 12 ani de scoala care a indraznit sa conteste niste adevaruri absolute. Sa ne intelegem: eu in liceu am avut 4 profesori in 4 ani. Liceul meu era dubios: chiar daca profesorul X nu pleca din scoala, uneori pur si simplu te trezeai la clasa cu altcineva. A fost schimbat profesorul. Nu doar la istorie, evident.
Cele 2 lucruri, ideea de super-erou si nevoia de a te plange non-stop, mi-au displacut dintotdeauna. Cumva, fix din aceste motive am dispretuit oamenii care se plang, la fel cum am displacut super-eroii din povesti, fie ele cinematografice.
Cu toate astea, pentru ca-s un om plin de paradoxuri, sunt un nationalist, chiar daca unul rational. Ori asa vreau eu sa cred ca sunt. Nu pot fi, deci, de acord cu ideea ca romanii sunt cei mai prosti si ca tot ce e romanesc e gresit, e inferior. Asta nu inseamna ca ar trebui sa cad in extrema cealalta, in mentalitatea optzecista ca noi suntem buricul Pamantului si ca tot ce e romanesc e fabulos.
Printre nationalistii absurzi, care considera ca tot ce e al nostru e mirobolant, la loc de cinste se situeaza dacopatii. Ei sunt niste nebuni aparte. Cel mai cunoscut exemplu este Gheorghe Funar, dar sa stiti ca nu este singurul. Unii chiar au ajuns sa creada nebuniile alea, credinta lor fiind fie “da, asa este, sunt convins ca au dreptate”, fie “e posibil sa aiba ceva dreptate”. Simplul fapt ca niste oameni destepti, rationali, pot admite ca ar putea fi adevarat, este un succes pentru acest curent.
Un spectacol de teatru precum Istoria romanilor pe scurt fix asta isi propune: sa darame mituri. O face frumos, o face amuzant, o face asumat, o face argumentat, cu dovezi, cu date istorice. Si o face extrem de bine din punct de vedere artistic.
Din pacate, publicul unor astfel de spectacole este limitat, iar faptul ca spectacolul este (si) de papusi il face, in ochii unora, neserios. Nu revin asupra discutiei despre teatrul de papusi, am facut-o in articolul despre spectacolul gen.OM.
Chiar si la Festivalul Zilele Teatrului Matei Visniec din Suceava spectacolul Istoria romanilor pe scurt a fost pus nu in sala de spectacole a teatrului, ci undeva ziua, in aer liber, in curtea Hanului Domnesc. Evident, asocierea istorica era potrivita, spectacolul se preteaza pentru a se juca in aer liber, insa publicul a fost, chiar si acolo, limitat. Un public ales, cunoscator, care a apreciat actul artistic, dar dati-mi voie sa cred ca vorbim despre un public care oricum nu avea nevoie de aceasta demitizare.
Spectacolul Istoria romanilor pe scurt mai genereaza o discutie, si ea absolut necesara, discutie care pleaca de la motto-ul spectacolului: Un popor care nu poate sa se amuze de propriul trecut nu este un popor matur. Cunosc persoane, foarte rationale, foarte citite, care n-ar putea sa se amuze pe teme atat de “serioase”. Motiv pentru care iarasi pun intrebarea: despre ce este interzis sa radem? Si, mai ales, de ce.
Eu as da raspunsul clar si precis DESPRE ORICE, dar sunt convins ca si eu am puncte sensibile, am momente in care nu pot rade despre un anumit subiect, am o trauma, o drama, o rana inca deschisa. Insa in cazul unui organism colectiv, al unei comunitati mai mici ori al uneia mai mari, al unui popor, care sunt acele rani si despre ce NU ar trebui sa radem? Inca sunt in cautarea unui raspuns bun la aceste intrebari.
Sa revin, totusi, la spectacolul Istoria romanilor pe scurt (daca mai scriu mult ajunge articolul mai lung decat spectacolul in sine!). Am observat din prima faptul ca personajele Bogdan, Silviu si Dragos au aceleasi nume precum actorii care-i interpreteaza. Lucru care m-a facut pe mine, ca spectator, sa am impresia ca cei 2 s-au dus acum pe scena pentru prima oara si au inceput sa se joace. Pur si simplu totul pare deopotriva natural si improvizat, conceput pe loc. In cazul reprezentatiei de la Suceava aceasta senzatie a fost amplificata de improvizatia pe care au facut-o ei, caci au avut in repertoriu cateva glume si referiri la domnul Matei Visniec (de pilda, poza dansului era pusa peste poza lui Matei Corvin). Pentru ca vorbim despre oameni rationali, culti si cu simtul umorului, Matei Visniec nu doar ca nu s-a suparat, ci chiar a apreciat cum se cuvine spectacolul in cauza.
Nu detaliez foarte mult, dar este o referire si la … Ucraina, mai precis la dreptul nostru istoric asupra unor teritorii care acum apartin Ucrainei.
Altfel spus, Istoria romanilor pe scurt este un spectacol extrem de actual si extrem de util. Merita sa-l vedeti, sa va amuzati si sa va ganditi un pic la istoria invatata. Iar daca n-a fost invatata la timpul ei, poate ar fi cazul sa incepeti sa rectificati treptat.