Povesti de familie
de Biljana Sbrlianovic
Traducere: Stefan Forir
Regie: Tanya Brighidin
Scenografie: Marius A. Stanica & Madalina Matei
Costume: Marius A. Stanica & Madalina Matei
Distributie:
Cristian Ionita
Iulia Alexandra Neacsu
Dragos Maxim
Stefana Ionescu-Darzeu
Spectacolul povesti de familie este produs de Teatrul Nou, dar a fost vazut in Sala Atelier a TNB
Eveniment gazduit de TNB, organizat de David Art & Entertainment
Povesti de familie – Opinie LaTeatru.EU
Povesti de familie este un spectacol pentru cei care au trait in anii 90, pentru cei care inca mai stiu ce inseamna sa te joci in spatele blocului, pentru cei care inca isi mai amintesc cum era sa stai acolo cu orele, supravegheat sau nu de vreun adult, fara vreu aparat electronic dupa tine. Eu eram tipul de copil care nu iesea foarte des din casa, o faceam mult mai des la Slatina, pana sa implinesc 7 ani ori ulterior in vacantele de vara. Nu inseamna ca nu-mi amintesc cum era. Imi amintesc, inteleg si empatizez cu copiii din poveste.
Nu stiu ce vor intelege cei nascuti dupa 2000, chiar dupa 2005. Vor avea impresia ca este istorie, ca este un trecut mult prea indepartat. Dar asa vedeam si eu la 10 ani (prin 96-97-98) povestile din anii 80. La fel de indepartate, la fel de ciudate, la fel de nerealiste.
Milena, Voin si Andria sunt 3 tovarasi de joaca. Au cu totii intre 10 si 12 ani, adica un pic copii, un pic adolescenti. Jocul lor este intrerupt de aparitia unui strain, unui intrus, o fetita (interpretata de Iulia Neacsu) care nu poate vorbi, motiv pentru care ea este dezumanizata si redusa la stadiul de caine. Stiu, pentru multi tineri din zilele noastre chiar si asta este absurd, pentru ca in prezent cainii sunt mult mai bine tratati. Expresia “il tratezi ca pe un caine” este lipsita de sens pentru un tanar care iubeste, de-a dreptul divinizeaza, cainii.
Jocurile de rol ale celor 3 copii presupuneau deseori Povesti de familie. “Ne jucam de-a mama si de-a tata”, unde tatal era ceea ce acum am numi un tiran misogin. Chiar daca nu vedem in mod direct cum el isi bate nevasta, modul in care o trateaza, o umileste, si mai ales modul in care acest lucru este privit de catre copii (ca pe ceva normal, firesc), ne arata care era mentalitatea in acei ani.
Da, textul original vine din anii 90, din fosta Yougoslavie, unde pe langa problemele financiare mai erau si cele legate de razboi, insa in 2024, cand am vazut eu spectacolul, am auzit cate replici foarte actuale, unele despre ucraineni si altele despre … Ciolacu si AUR.
In mod cert mentalitatea din fosta Yougoslavie nu era cu mult diferita de cea din spatiul mioritic. Pana-n 89, Yougoslavia era mai occidentala decat Romania, asa ca-n unele privinte am putea spune ca “la noi era mai rau”.
In multe momente din spectacol inchideam ochii si incercam sa ma imaginez in spectacol. In alte cateva momente am inchis ochii atunci cand se mima o scena in care tatal isi bate copilul. Chiar daca era evident ca acea curea lovea podeaua, sunetul ei si mai ales sunetele scoase de copil, chiar daca mimate, erau infricosatoare. Chiar daca tot le auzeam, preferam in multe momente sa nu le vad. Doar sa mi le imaginez.
Mentionez faptul ca nu am fost inca in noul sediu al Teatrului Nou (o voi face zilele urmatoare), insa am vazut destule spectacole de-ale lor, atat in fostele sedii, cat si gazduite de TNB (cum a fost si acesta). Ora la care am vazut spectacolul, 18:00 intr-o zi de luni, nu a fost chiar propice unui spectacol de teatru, asa ca sala a fost mai goala decat ma asteptam. Insa spre surprinderea mea, sala a fost plina de spectatori tineri si foarte tineri. Desi ma asteptam sa-l trateze neserios, sa rada cand nu e cazul, ei pareau ca-l traiesc foarte intens. Poate nu mai stau cu orele in spatele blocului alaturi de alti tovarasi de joaca, dar cu siguranta sufera atunci cand aud ca violenta domestica este nu doar tolerata, ci chiar acceptata cu seninatate.
Mi-au placut toti actorii, in special rolul Iuliei Neacsu. Da, cel mai mic si aparent neimportant, neinsemnat rol a fost de fapt cel mai greu, rolul cu cele mai putine vorbe. Pe Iulia nu doar ca am vazut-o in mai multe spectacole, mai multe roluri, dar am si intervievat-o nu demult. Cel mai recent am vazut-o in Orfani la Teatrelli. O actrita pe care va recomand s-o urmariti, joaca prin mai multe teatre independente (puteti s-o vedeti si la Teatrul In Culise de pilda), dar are roluri micute si prin filme.
Mergeti sa vedeti Povesti de familie (la el acasa, la Teatrul Nou, ori pe la TNB pe unde mai joaca “in deplasare”), sunt curios daca va veti recunoaste copilaria. Nu sunt nostalgic, deci chiar daca mi-am recunoscut copilaria nu pot spune ca regret acea perioada. Sunt eu mai dubios, nu trebuie sa fiti ca mine.