Sapte (7↓)
Regia: Sebastian Marina
Distributie:
Ion Fiscuteanu JR
Attila Veres Nagy
Claudia Ardelean
Daniel Rizea
Elena Popa
Sergiu Alius
Iulia Verdes
Andreea Papp
Camelia Paraschiv
Costi Apostol
Mona Codreanu
Anda Popa
Muzica: Luiza Zan si Marius Popa
Scenografie: Laszlo Wegrozta
Costume: Raluca Alexandrescu
Coregrafie: Atilla Veres Nagy
Produs de Teatrul Andrei Muresanu din Sfantu Gheorghe, vazut in cadrul D-Butan-T 2017
Sapte (7↓) – Opinie LaTeatru.EU
Dintotdeauna am considerat spectacolele de teatru ca fiind niste experiente de viata. Atunci cand am decis sa scriu despre teatru, aici ori in alt colt al internetului, mi-am propus sa scriu fix despre asta. Nu despre cat de bun ori de rau este un spectacol, cat de bine realizat este decorul ori cat de bine interpreteaza un anume actor. Pot iesi in evidenta anumite aspecte, pe care le mentionez, dar nu ma uit cu precadere la asta. Am cu totul alte lucruri pe care le consider mai importante.
De exemplu, mie mi se pare EXTREM de important momentul in care se joaca spectacolul. Uneori poate fi o perioada de timp, sa zicem de o luna, alteori data poate avea o insemnatate. Ca sa intelegeti mai bine acest lucru, va dau un exemplu pe care-l voi tine minte mult timp de acum inainte: am vazut Regele Lear, de la TNB, fix in seara alegerilor. Acel spectacol va fi asociat intotdeauna, in mintea mea, cu acel eveniment. Dupa mine, un eveniment trist, foarte bine scos in evidenta de anumite replici din spectacol.
Eh, daca atunci, fix in momentul ala, doar ma gandeam cat de trist va fi, fara sa am un motiv efectiv, practic, de tristete, de aceasta data chiar am avut unul. Nu am plans absolut deloc, nicio lacrima, ci m-am exteriorizat altfel: am ras zgomotos. Ce eveniment si ce spectacol am vazut? Pai, exact cum vedeti si in titlu, am vazut spectacolul Sapte (7↓) la exact 2 ani de la Colectiv.
Folosind cuvinte pretioase si asocieri sofisticate, m-as putea refer la Kafka, as putea analiza fiecare personaj, fiecare actor. M-as putea referi la decor, unul extrem de sugestiv.
Pentru mine, insa, toate acestea sunt irelevante. Orice referire la un sistem medical absurd ma ducea cu gandul la Colectiv. Ma ducea cu gandul nu la dezastrul efectiv de acolo, cum au ars acei copii de vii, ci la modul cum au fost tratati ulterior. Si cum au fost mintiti constant. Cum li se zicea ca e bine, ca nu au nimic, ca analizele au iesit perfect. Cand de fapt lucrurile nu stateau deloc, dar deloc asa.
Povestea spectacolului, pe scurt, este in felul urmator: alertat de o febra care nu-i dadea pace, un pacient se interneaza in clinica celebrului doctor Schroeder. Aceasta clinica era una dintre cele mai cunoscute si mai moderne clinici. Organizarea ei era exemplare: existau 7 nivele, in functie de gravitatea bolii. 7 era nivelul cel mai de sus, boala cea mai putin importanta, iar 1 era nivelul cel mai de jos. Muribunzii. Trecerea de la un nivel la celalalt insemna inrautatirea ori ameliorarea starii de sanatate. Va las pe voi sa descoperiti ce se intampla cu pacientul nostru, la ce nivel/niveluri ajunge si de ce. Cert este ca desi radeam in hohote, sa ma descarc, la final am avut un moment in care am amutit. Sala aplauda, actorii meritau toate aplauzele, insa eu nu schitam niciun gest.
Am avut un prieten pierdut in Colectiv. Poate din acest motiv sunt mai sensibil la subiect. Poate aici, la Sfantu Gheorghe, spectatorul de rand nu se gandeste la asta. Nu a avut prieteni pierduti acolo, au trecut 2 ani, e un eveniment uitat. Pentru mine, insa, spectacolul acesta imi va ramane in minte, mult timp de acum inainte, drept spectacolul de teatru vazut la 2 ani dupa Colectiv. Nici nu-mi dau seama daca e bine ca mi-a adus aminte, ca ne ajuta sa nu uitam, sau dimpotriva, daca e rau ca mi-a stricat starea. Ca am inceput festivalul nu intr-un mod chiar placut.
Nu ma intelegeti gresit: mergeti sa vedeti Sapte (7↓), este un spectacol foarte bun. Spun, insa, ca a rascolit in mine ceva ce m-a intristat. Si da, stiu ca nu ar fi trebuit sa rad zgomotos la anumite scene. Dar asa reactionez eu deseori. Asa ma descarc eu. Nu este vreo desconsiderare, nu este nicidecum bucurie. Pur si simplu asa sunt eu.