Noptile barbare (dupa 1001 de nopti) – Teatrul Coquette

Noptile barbare (adaptare libera dupa 1001 de nopti)
Cu: Ruxandra Balasu, Ovidiu Ușvat
Regia: Ingrid Bonta
Scenografia: Daniel Divrician
Coregrafia: Andreea Novac
Produs de Teatrul Coquette din Bucuresti

Noptile barbare (dupa 1001 de nopti) – Opinie LaTeatru.EU

 

Atunci cand am auzit ca cineva s-a gandit sa puna in scena 1001 de nopti am tresarit. Imi aminteam de copilarie, de momentul in care am auzit de aceste povesti, de momentul (tarziu) in care le-am citit (undeva prin liceu ori chiar facultate). Ma gandeam ca, pe de-o parte, emotiile sunt mult mai intense atunci cand vezi povestile derulandu-se in fata ta, atunci cand o vei vedea pe Seherezada in fata ta, tremurand, povestind, iubind, urand. TRAIND.

Si, mai ales, ma gandeam ca nu au cum sa incapa 1001 de nopti, 1001 si de povesti, intr-o ora, o ora jumate ori doua ore.

Povestile sunt narate in 15 volume, da, ati citit bine, 15 volume!, deci este imposibil, fizic vorbind, sa fie cuprinse toate acestea intr-un SINGUR spectacol de teatru. Nici macar 15 spectacole de teatru nu ar fi de ajuns.

Apoi mi-am dat seama ca dramatizarea, adaptarea libera (ce cuvant ambiguu), fix asta inseamna: reducerea ori inflorirea, dupa caz. Reducerea unei carti ori unei intregi serii de carti la un spectacol de cateva ore.

Un alt lucru de care ma temeam, pe care-l credeam aproape imposibil, este redarea atmosferei de Poveste in poveste, in fapt farmecul intregii serii.

M-am dus, deci, la spectacol, pe de-o parte incantat ca aceste superbe povesti sunt puse in scena, pe de alta parte temator. Sentimentul este acelasi in majoritatea cazurilor in care vad o adaptare teatrala ori cinematografica a unei opere la care tin. Mi-e teama sa nu fi fost stricata, sa nu existe aproape nimic care sa aminteasca de opera.

Ce am vazut pe scena Teatrului Coquette m-a surprins intr-un mod placut. O atmosfera de basm, realmente de basm, care te facea sa intri in poveste, sa simti, sa traiesti alaturi de personaje. Alaturi de el, dar mai ales de ea.

Nu am simtit cand se termina, nu m-am uitat nici macar o data la ceas. La final am pasit cumva temator, a iesit cu oarecare frica din sala: ma gandeam ca desi egele a crutat-o pe Seherezada, cu mine ar putea sa nu mai fie la fel de bun si iertator. Eram inca in poveste, chiar daca aplauzele, ca un gong, trebuiau sa aiba rolul de a ma readuce la realitate.

Teatrul Coquette, pentru cine n-a fost niciodata acolo, are o sala de teatru mica, in care intri dupa ce treci de o cortina. Dupa cortina sunt, deci, deopotriva spectatorii si actorii. Se asteapta in foaier pana aproape de inceperea spectacolului, se intra in sala si spectacolul incepe aproape imediat. Acea cortina, in mod fizic, vizual, delimiteaza cele 2 lumi: cea reala de cea teatrala. Dupa ce treci dincolo de ea, treci inapoi in realitate (asta daca ai trecut peste impactul auditiv al aplauzelor).

Am iesit agale din sala, am iesit agale din micutul foaier al teatrului, am iesit la fel de incet din casuta in care salasluieste teatrul si primul lucru care mi-a atras atentia la iesire a fost un restaurant arabesc. Mi-am dat cu aceasta ocazie seama ca nu putea fi gasit un loc mai bun pentru acest spectacol decat Teatrul Coquette.

Pe drum, inca in transa dupa spectacol, sun o amica. Ii vorbeam de temerile mele de dinainte, la care ea, calma, imi zice: Si cate povesti au fost cu totul? Le-ai numarat? I-am marturisit ca nu, nu am apucat sa le numar. La care ea, calma, (probabil) zambind, mi-a zis: Si atunci de unde stii ca nu au fost 1001 de povesti? 1001 de nopti? 

Chiar asa, oare cate povesti am auzit in acea seara la teatru?

Noptile barbare, adaptare libera dupa 1001 de nopti, se joaca la Teatrul Coqeutte. Mergeti sa  intrati in atmosfera magica, de basm. Si sa numarati singuri cate povesti sunt. Poate veti avea cum sa-mi spuneti si mie. Daca veti fi lasati 🙂

Lasă un răspuns